Acelaşi marxism a codificat resentimentul drept parte a matricei emoţionale a unei mişcari menite sa distruga prin violenţa globala vechea ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Karl Marx însuşi despre problema evreiasca, în care tânarul filosof hegelian de stânga nu poate vedea emanciparea evreimii decât prin depaşirea (adica anihilarea) evreitaţii (Judentum), pe care, reflex şi prejudecata proprii socialismului epocii, o reduce la condiţia practicii murdar-mercantile („schmutzig-jüdische”). În Londra deopotriva opulenta şi sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele raţionalizarii explozive a resentimentului social în ameţitoarele dantelarii conceptuale şi în verdictul neiertator din Das Kapital: „Ceasul din urma al exploatarii capitaliste a sosit. Expropriatorii sunt expropriaţi!”
Oricine va fi citit Demonii lui Dostoievski îşi aminteşte cu siguranţa de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea construcţia unei societaţi a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiţi pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinţa acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita în pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suporta ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esenţiala, anume dreapta-socotinţa, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieşte, acest nihilist, sub semnul unei insatisfacţii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.
Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, utopistul machiavelic, a fost de fapt omul resentimentului. În a sa Istorie a revoluţiei ruse, regretatul Richard Pipes spunea ca intelighenţia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. El nu polemizeaza, ci aneantizeaza. Când scrie despre „renegatul Kautsky”, în 1918, Vladimir Ilici îl compara cu un „caţel orb care latra când într-o direcţie, când într-alta” şi cu o molie care roade haine vechi (vezi Christopher Read, Lenin, Routledge, 2005, pp. 252-253). Lenin se îmbata, de fapt, cu propriile certitudini, nu admite nici cea mai politicoasa forma de critica. Converteşte intoleranţa în virtute, ridica exclusivismul la rang de principiu. Chiar prietenia este subsumata intereselor politice, dovada ruptura cu menşevicul Iuli Martov. Din acest motiv, este de negândit o etica a bolşevismului. Amoralismul se afla în chiar inima sa, scopul (mereu nebulos) sanctifica mijloacele.
Aşa apar nihiliştii din romanele lui Turgheniev, aşa sunt „vestitorii” din Aşteptând ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din România. Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu excepţia unei sinucideri, scria Richard Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase întemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, emoţii, sentimente, viziuni, angoase şi aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democraţia liberal-constituţionala româneasca din anii ’30 nu i-ar fi putut îmblânzi pe legionari şi pe comunişti, fraţi inamici juraţi sa arunce în aer edificiul pluralismului.
