În ciuda nenumaratelor necrologuri, totalitarismul ramâne un important instrument analitic în efortul nostru de a întelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societatii, ci si a naturii umane.
În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrati liberali, social-democrati, conservatori, crestin-democrati) au fost preocupati de aparitia miscarilor de masa carismatice si de consecintele potential catastrofice ale acestora. Printre cei care au înteles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali rusi (mensevici, dar si existentialisti crestini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea ca era tiraniilor începe din august 1914, si adeptul sau, tânarul Raymond Aron) si germani (Waldemar Gurian, care apoi si-a construit o cariera academica în SUA, si Eric Voegelin). Despre modul în care s-a nascut modelul totalitar în Germania weimariana si apoi în exilul intelectual german, ca reactie intelectuala la ascensiunea nazismului, recomand cartea lui Udi Greenberg, The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War, aparuta în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian si Hans Morgenthau.
Acest curent de gândire, combinat cu contributiile unor intelectuali italieni apartinând stângii anti-comuniste si antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltarii, dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, a conceptului de „totalitarism” ca principala paradigma interpretativa pentru întelegerea aparentei lipse de sens a nazismului si stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un exceptional exeget al bolsevismului, si având o mare pretuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusa la Humanitas de catre Bogdan Ivascu si recenzia semnata de politologul Marius Stan în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împartasit fascinatia pentru abordarea în termeni de religie politica a celor doi gemeni totalitari. În egala masura însa, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al miscarilor utopic-revolutionare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasica Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revolutionar ramâne esentiala cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).
Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O noua generatie de istorici, politologi si sociologi a început sa conteste în mod fundamental abordarea totalitara, invocând caracterul static al acesteia, argumentând ca nu reusea sa explice dinamica interna a acestor societati înregimentate si posibilitatile lor de a transcende, prin intermediul unor evolutii endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au aparut noi concepte, atât în Est cât si în Vest, printre ele acela al „post-totalitarismului” (Ágnes Heller si Ferenc Fehér). Disidentii est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek KuroÅ„, Adam Michnik si George Konrád, au formulat strategii de rezistenta centrate pe conceptul si practica societatii civile, ca forta sociala coroziva capabila sa submineze dominatia aparent imutabila a Partidului si sa redea demnitatea civica. S-a configurat conceptul de „anti-politica”, un antonim al machiavelismului revolutionar, dar si al alienarii birocratice din societatile pluraliste.
Câteva reflectii despre o carte incitanta pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universitatii Berkeley, A. James Gregor este un important si recunoscut cercetator al marxismului, bolsevismului, fascismului italian si national-socialismului. Lucrarile sale, care dovedesc o extraordinara eruditie si care sunt superb documentate, au influentat generatii de istorici si politologi. Gasim în volumul la care m-am referit o sinteza a contributiilor sale anterioare si un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politica în calitatea ei de substrat intelectual si moral al totalitarismului. Profesorul Gregor exceleaza atunci când examineaza originile fascismului italian, ultra-nationalismul salvationist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reusit sa îl convinga sa adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Asa cum sesiza si H. S. Harris în The Social Philosophy of Giovanni Gentile, cetateanul exemplar al lui Gentile trebuia pur si simplu sa „auda vocea Statului înlauntru-i” (p. 125) si astfel „era deschisa calea catre o identificare totala a cetateanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil sa sustina un regim represiv, anti-umanist si visceral anti-individualist ramâne una dintre cele mai tulburatoare dileme ce tin de istoria generala a auto-amagirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicarii de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile si Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci si Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinatiei fata de dogme totaliste, totalizante si totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofila. Pasiunile revolutionare moderne, declansate odata cu Revolutia Franceza, au transformat însusi spatiul politicului, au îngaduit prezenta maselor mobilizate prin propaganda la actiuni menite - spre a-l cita pe Karl Marx - „sa ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesabuintei, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecinte cataclismice (vezi Cataclysms, de Dan Diner, si cartea mea, Diavolul în istorie).
Sursa: europalibera.org
