11:02, 5 Octombrie 2017
, PRO TV

Vladimir Tismaneanu: Onoarea intelectuala si pariul libertatii


Mostenirile comunismului se regasesc puternic in formele mentale exclusiviste, in mimarea logicii democratice mai degraba decat in asumarea ei, scrie Vladimir Tismaneanu pe blogul sau.


 

Degradarea discursului public în România ultimilor ani este unul dintre cele mai alarmante semnale că trăim un moment de derută axiologică, ceea ce jurnalistul Dan Tăpălagă a identificat corect când a vorbit despre bulversarea valorilor. Nu ştiu dacă este nevoie acum de o revoluţie intelectuală, mai degrabă aş susţine un proiect de lungă durată capabil să catalizeze ceea ce numim conversaţia publică despre valorile esenţiale ale comunităţii politice: tradiţii, constituţionalism, binele comun. Cred în semnificaţia prezenţei intelectualilor critici (uneori numiţi şi intelectuali publici) în orientarea acestor discuţii. Dar nu fac parte dintre cei care cad în capcana unei noocraţii care să atribuie intelectualilor cine ştie ce merite epistemice extraordinare.

 

Sunt prea multe exemplele de intelectuali care s-au înşelat pentru a nu repeta vechile erori de supraestimare a rolului lor de „pedagogi ai Cetăţii”. Dar valorile nu se articulează singure, intelectualii democratici (un termen propus de filosoful francez Olivier Mongin) sunt cei care pot da glas unor aspiraţii altminteri difuze. Dacă există o mare lecţie a veacului al XX-lea este aceea că ideile şi cuvintele au consecinţe.

 

Intelectualii sunt aşadar fiinţe care trebuie să-şi recunoască propriile responsabilităţi, să nu practice o păgubitoare politică a struţului atunci când se întâlnesc cu marile dileme morale. Intelectualul, această fiinţă cu un creion în mână şi cu o viziune despre binele lumii, nu beneficiază de o dispensă la capitolul luciditate. Este ceea ce a demonstrat Raymond Aron când a scris despre opiul intelectualilor. În România de azi, oameni precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş, ca să nu mai vorbesc despre mine, au fost continuu atacaţi tocmai pentru că şi-au menţinut autonomia de gândire.


Aş încheia spunând că, pe baza deceniilor de studiere a comunismului şi fascismului, pot sugera că această Ratio a marxismului este de fapt tot o formă de iraţionalism. În inima comunismului se află o iluzie romantică, visul lui Jean-Jacques Rousseau şi al lui Nikolai Cernîşevski de plăsmuire a unei comunităţi perfecte.

 

În măsura în care omul contemporan din România se teme de pariurile libertăţii, în măsura în care priveşte cu suspiciune şi preferă să nu se implice în drama democraţiei, în măsura în care favorizează cinismul şi dezertarea în interioritate absolută, raţionalităţii politicului, cred că există într-adevăr o patologie a raţiunii politice. Dacă este una a creşterii ori una a declinului, rămâne de văzut.

Alte ştiri despre: