08:50, 2 Februarie 2018
, PRO TV

Vladimir Tismaneanu: Bivolul turbat si vulpoiul dialectic


Arhetipul Leonte Rautu l-a inspirat si fascinat pe Dumitru Popescu si nu doar pe el. Generatii de juni ideologi se visau urmasii Jdanov-ului Romaniei (Mihai Dulea, Eugen Florescu, Ion Traian Stefanescu, Mircea Musat, Ion Ardeleanu), scrie Vladimir Tismaneanu pentru europalibera.org


 

Dănălache şi Răutu, această pereche macabră, ar putea intra în istorie drept bivolul turbat şi vulpoiul dialectic. De altfel, soţia lui Dănălache lucra la cabinetul lui Răutu. Sora ei s-a căsătorit cu Ştefan Bârlea, colegul lui Ion Iliescu în conducerea UASR, viitor şef al Planificării şi şef al cabinetului lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80.

 

Scrie Popescu: „Oricum, partitura Miliţei Petraşcu a fost istovitoare şi demoralizantă pentru intelectualii din sală, o formă deviată de tortură morală impusă de cel torturat, care îşi oferea mereu, cu o indiferenţă masochistă aş spune, părţi ale spiritului pentru a fi molestate sau trecute la rubrica de pierderi. Îndoirea şirei spinării ei era o îngenunchere a tuturor” („Cronos autodevorându-se…”, Memorii, Vol. I, Curtea Veche, 2005, p. 181). Îngenunchere (deci) şi a lui Dumitru Popescu, membru al Biroului CC al UTM.

 

În viziunea politrucului în ascensiune, înţelegem din acest text, victima era de fapt culpabilă de demonismul scenariului. Rar am întâlnit o asemenea schimonosire a adevărului istoric. Popescu ştie (o scrie negru pe alb) că marea sculptoriţă Miliţa Petraşcu şi prietenii ei erau la un pas de arestare. Ce puteau face decât sa mimeze penibilul ritual al „autocriticii”? Aşadar, afirma Popescu, Miliţa Petraşcu „a luat o notă prea domoală, prea flască pentru împrejurările date. Ea n-a reuşit să-şi înfrunte anchetatorii cu incisivitate, sau măcar cu un timbru cât de cât semeţ în voce”. Ce-ar fi trebuit să facă artista? Să se ia la trântă cu Dănălache? Să-l scuipe în faţă pe „Malvolio” Leonte? Timp în care el, Popescu, asista „ghemuit într-un scaun din fundul sălii, ca un înspăimântat martor întâmplător al sabatului cel mai deşănţat” (p. 179).

 

Răutu se situa, cultural vorbind, la ani lumină distanţă de Dănălache. Era însă un personaj de o amoralitate proverbială, expert în salturi mortale şi artificii doctrinare, întruchipa perfect ceea ce se numeşte une vieille crapule stalinienne. Portretul perfectului acrobat merită citat: „Fusese cineva la viaţa lui Leonte Răutu: pe de o parte, prestigios activist al Kominternului, responsabil al postului de radio Vorbeşte Moscova în limba română în timpul războiului, iar după 23 august, sub Dej, atotputernicul şef al propagandei României comuniste, până târziu, după preluarea frâielor de către Ceauşescu; pe de altă parte, intelectual dedublat la sânge între dogmatismul stalinist, vehement şi intolerant, şi o mlădiere de suprafaţă, o fluiditate înşelătoare a vorbirii, un gust intrinsec pentru artele subtile, pentru ideile întortocheate, dat în vileag în clipe de neatenţie sau de mare efuziune. Petru Dumitriu l-a numit Malvolio şi a făcut din el prototipul intrigantului perfid. N-a fost numai atât: omul întruchipa o dramă, din păcate cea mai derizorie posibilă, a celui ce se confundă într-atât cu o îndatorire precară, încât ajunge să uite că nu crede în ea”. („Angoasa putrefacţiei”, Memorii, Vol. IV, Curtea Veche, 2006, pp. 10-11). Scriind despre Leonte Răutu, Dumitru Popescu vorbeşte, de fapt, despre el însuşi...

Alte ştiri despre: