În ce fel anuntul neasteptat al mereu surprinzatorului Vladimir Putin afecteaza statutul estic al frontierei euroatlantice al carui principal pivot este Romania? Mai pe sleau spus, daca întelegerile de la masa ruso-euroatlantica, la care nu au participat în nici un caz nici Kievul nici Chisinaul, au vizat cele doua state vecine Romaniei. si cu ce consecinte? Caci, daca nu esti la masa, risti sa fii în meniu. Mana lui John Kerry pe umarul lui Serghei Lavrov
Speculatiile si evaluarile anuntului lui Putin au fost abundente. Prima veste proasta e ca explicatia financiara pentru retragere nu e tocmai credibila. Daca ar fi sa presupunem ca evaluarile strategice ale Moscovei depind în primul rand de buget si starea economiei, nu am putea explica nici finantarea continua a Transnistriei, nici anexarea Crimei, nici sprijinul pentru decuparea Donbasului – toate actiuni extrem de costisitoare pentru economia devastata a Federatiei Ruse.
Mai mult, cheltuielile pentru operatiunea siriana nu se ridica la sume insuportabile pentru bugetul de aparare al Federatiei Ruse, iar aceste costuri trebuie atenuate de contractele pe care Moscova le-a semnat în perioada campaniei siriene cand si-a etalat ostentativ noile productii militare.
Explicatiile trebuie sa fie în alta parte. Retragerea rusa, facuta în preajma negocierilor de Pace de la Geneva, are cateva repere clare. În primul rand, s-a confirmat ideea ca niciun armistitiu sau plan de pace nu se poate concepe fara armonizarea pozitiilor a doi actori fundamentali: SUA si Rusia.
E clar acum ca cele doua pozitii s-au armonizat, iar atitudinile extrem de amicale între cei doi ministrii de externe si vizita lui John Kerry la Moscova sunt menite sa întareasca aceasta senzatie. Oprirea ostilitatilor este un element esential pentru administratia americana, în special „Doctrina Obama”, care s-a înselat în predictia ei ca Rusia se va îngropa în Siria cum a facut în Afganistan.
În al doilea rand, Rusia – dincolo de economiile pe care le face, deloc de neglijat, chiar daca nu decisive în ordinul de plecare - se retrage în timpul de armistitiu, adica în timp de pace, deci asta înseamna, cum bine s-a sesizat, o plecare victorioasa, nu o fuga din timpul unui conflict în curs (situatie net diferita de Afganistan). Mai mult, lasa un regim sirian întarit, acceptat la negocieri si care va trebuie sa înteleaga, totusi, ca nu este indispensabil nici macar pentru Moscova. Acasa, imaginea lui Putin explodeaza („am venit, am învins, am plecat” – cum titra undeva „Foreign Affairs”), iar în exterior Moscova da semnale ca e la masa mare de negocieri alaturi de Statele Unite ale Americii (o obsesie ruseasca mai pretioasa decat PIB-ul sau cotatiile petrolului!).
La randul ei, Europa este si ea fericita. Poate cea mai fericita! S-au pus bazele, prin negocieri si solutionare pasnica, pentru oprirea confruntarilor si oprirea fluxului de emigranti (cel putin) dinspre Siria. si e mai mult decat atat: sunt create premisele unui nou aranjament pentru Orientul Mijlociu menit, inclusiv, sa opreasca potentialii refugiati sa mai ia cu asalt cetatea asediata europeana.
Nu degeaba influentul Wolfgang Ischinger propunea la Conferinta de Securitate de la München un posibil OSCE pentru Orientul Mijlociu din care sa faca parte – atentie! – SUA, Europa si Federatia Rusa (cam ce îsi dorea, pe vremea presedintiei sale, si Dmitri Medvedev). Recentul acord cu Ankara, semnat de catre Donald Tusk, indiferent cat de contestat si de precar, devine si el o spectaculoasa coincidenta în acest peisaj complex. si daca lucrurile s-au asezat, potential, mai favorabil pentru toata lumea, cum se plaseaza Rusia în acest peisaj? Care e pretul „generozitatii” ei fara precedent? Mai pe sleau, ce vrea si ce a obtinut Federatia Rusa?
Ce vrea Rusia sau cand distinctia Sud-Est nu mai exista
În esenta, trei lucruri. De la partea americana, un loc la masa si, tacit, recunoastere ca actor global, nu doar regional. si, daca se poate, o noua Yalta, chiar de dimensiuni mai mici.
De la europeni, ridicarea sanctiunilor economice din iulie a.c., care deja se mijeste la orizont dupa declaratiile liderilor Italiei si Ungariei ca prelungirea sanctiunilor nu e automata, deci ei se vor gandi de doua ori (e nevoie de unanimitate pentru asta).
Si nu e clar în acest moment pentru cine si în numele cui vorbesc premierii de la Roma si, respectiv, Budapesta, desi, dupa interventia recenta în acelasi registru ale vicecancelarului german Sigmar Gabriel lucrurile devin tot mai predictibile: sansa de ridicare a sanctiunilor a trecut de 50%!