De la Chisinau pana la asa-zisa vama transnistreana sunt in jur de 90 km pe care i-am parcurs cu masina intr-o ora. Inainte de hotarul nerecunoscut de nimeni, ne-am oprit la cateva puncte de control semnalizate cu STOP. Am trecut de vamesii moldoveni, apoi de „pacificatorii” rusi si am fost opriti la bariera care despartea Moldova de regiunea separatista. Mai deparate, nu mai este loc de buna ziua, ci doar de „zdrastvuite”. Asa ne-a salutat granicerul imbracat in uniforma ruseasca.
Am fost intrebati daca nu transportam arme, munitie sau droguri. I-am raspuns: “Nu”, si ne-a crezut pe cuvant. A urmat ghiseul unde cetatenii straini completeaza asa-zisa „€Âcarte de imigrare”. Am completat-o si noi, deoarece aceasta este unica modalitate de a ajunge in stanga Nistrului, in lipsa unei acreditari eliberate de Serviciul de Stat pentru informatii si mass-media. Completarea acestei fise este considerata umilitoare de multi moldoveni. Se simt straini in tara lor.
Cu fisa de emigrare, in care am scris unde mergem si cand ne intoarcem, am trecut vama transnistreana. De aceasta data am avut noroc: vamesii nu au pus prea multe intrebari. Alta data, cand mergeam in calitate de jurnalisti, acestia intorceau masina cu fundul in sus si scotoceau prin portbagaj. Odata intrat in regiunea transnistreana, esti patruns de un soi de ingrijorare, ca ai putea fi oprit de militieni doar pentru ca le-ai parut suspect sau pentru ca masina are numere de inmatriculare moldovenesti. Aceste senzatii dispar abia dupa ce revii in partea dreapta a Nistrului.
Primul oras din regiunea separatista este Benderul (Tighina). Chiar la intrare se afla monumentul pacificatorilor rusi, care a fost inaugurat in iulie anul trecut. Urmeaza cetatea Tighina. Fortareata a fost ridicata din pamant si lemn, in secolul XV in timpul domniei lui Stefan cel Mare. Ulterior, a fost reintemeiata de Petru Rares. Pentru a ajunge la Tiraspol trebuie sa trecem podul peste Nistru, unde au fost duse lupte sangeroase in timpul razboiului din 1992.
La Tiraspol suntem intampinati de un panou imens pe care scrie „Tiraspol- capitala Transnistriei”, evident, in limba rusa. De fapt, asa sunt toate panourile si toate denumirile de strazi din regiune. Nicaieri nu gasesti un cuvant scris in limba romana, nici macar cu alfabet chirilic. Asta desi in regiune oficial exista trei limbi de stat: rusa, ucraineana si moldoveneasca.
La Tiraspol, toata lumea vorbeste in rusa, inclusiv oamenii care cunosc limba romana. Dupa anexarea Crimeei si Sevastopolului de catre Federatia Rusa, locuitorii din Tiraspol spera ca Moscova ii va lua si pe ei. Ne-am oprit pe strada si am vorbit cu cativa batrani si cu cativa tineri.
Vor alipirea de Rusia, dar pasapoarte biometrice transnistrene
Batranii spun ca vor in Rusia deoarece au incredere in Vladimir Putin si il iubesc, iar Moscova le ofera protectie si sprijin economic. „€ÂDe ce sa vrem noi in Moldova? Nu vrem sa mergem in Europa. In Rusia oamenii traiesc mai bine”, ne spune unul dintre ei cu fermitate.
Tinerii vor ca regiunea sa fie anexata la Rusia, dar vor sa detina si pasapoarte moldovenesti. „€ÂNoi vrem sa avem pasapoarte moldovenesti, ca sa putem merge fara viza in tarile europene, dar financiar vrem sa fim sustinuti de catre Rusia. Acolo putem merge sa lucram”, sustine unul dintre tinerii cu care am vorbit.
In ultima perioada, tot mai multi locuitori din regiunea transnistreana au inceput sa-si faca pasapoarte biometrice moldovenesti. Desi, pana acum, se multumeau cu cele „€Âtransnistrene”.
Am intalnit si dintre cei care cred ca o anexare este putin probabila, deoarece Transnistria nu se invecineaza cu Rusia, si ca cel mai bine ar fi ca acum sa se insiste asupra recunoasterii regiunii separatiste de catre Rusia si institutirea unui patronaj.
Vasile, tanarul care merge 40 de kilometri pana la scoala ca sa invete limba romana
La Tiraspol, am intalnit si oameni care vor in Uniunea Europeana. Ei spera ca regiunea separatista sa nu fie rupta. Este vorba despre profesorii si elevii de la liceul „Lucian Blaga”. Aceasta institutie este ca o insula romaneasca intr-o mare ruseasca. Cand am ajuns la liceu, tocmai se terminasera orele, iar elevii ieseau buluc din curtea scolii. Veneau in intampinarea noastra. Am ramas surprinsi cand am auzit limba romana, dupa ce pana atunci vorbisem si auzisem doar rusa.
Profesorii de la Liceul „Lucian Blaga” sunt priviti in Romania ca niste adevarati eroi. Ei lupta deja de 22 de ani cu acest sentiment de ingrijorare si frica pe care il traiesti inconstient atunci cand intri in regiunea separatista. Ne-au spus ca au vecini ucraineni si rusi si de cand cu tensiunile dintre Rusia si Ucraina mai intra in polemici cu ei, dar sunt insultati, numiti romani-fascisti, iar cu vecinii trebuie sa te impaci bine.
Dupa ce am schimbat cateva vorbe cu profesorii de la liceul „Lucian Blaga”, am mers intr-un sat de moldoveni de langa Tiraspol, la Ciobruci, impreuna cu Vasile, un elev al liceului. Pana in 1990, localitatea s-a numit Cioburciu. In fiecare zi, acest tanar parcurge 40 de kilometri din satul sau pana la liceul roman din Tiraspol. Are scoala in localitatea sa, dar acolo se invata limba moldoveneasca cu alfabet chirilic, care in opinia lui este o romana schimonosita. „€ÂImi place limba romana, este mai frumoasa, mai bogata. Imi place mai mult”, ne spune el. Vasile practica handbalul si a participat la mai multe competitii internationale. A fost in Franta, dar si in Rusia. Dupa ce va sustine examenul de bacalaureat vrea sa mearga la studii la Chisinau. Crede ca pe malul drept al Nistrului are o perspectiva mai buna.
Mama lui Vasile este plecata la munca in Rusia, o matusa traieste la Chisinau, iar alta este stabilita in SUA. Baiatul sta cu bunica. Femeia in varsta de 55 de ani isi aminteste de vremurile de pana la razboiul din 1992 si isi doreste sa fie ca in trecut. „€ÂNoi, acum, suntem ai nimanui. Iata aceasta bucata de pamant. Noi si parca suntem in Republica Moldova, si parca nu suntem. In scolile de aici se studiaza dupa o programa diferita de cea de la Chisinau” , spune ea.
Bunica lui Vasile, doamna Tatiana, nu crede ca este corect ca intre cele doua maluri ale Nistrului sa fie granite si posturi vamale. „€ÂEu imi doresc ca nepotii mei si copiii mei sa traiasca intr-o tara cum am trait si noi pana in anii '90, fara posturi vamale si fara granite. As vrea sa fim cum am fost inainte” , marturiseste ea.
Batran transnistrean: „€ÂCe sa cautam noi in Europa? Toti copiii sunt in Rusia”
De aceeasi parere este si vecinul doamnei Tatiana. Mihai Cristea este acum la pensie. A lucrat toata viata ca profesor de biologie si geografie in scoala din Ciobruci. A predat si in grafia latina, si cu alfabet chirilic. El crede ca in anii '90, cand regiunea s-a autoproclamat independenta, s-a comis o greseala si in anii care au urmat autoritatile au gresit incontinuu. „€ÂClar ca trebuie sa fie o singura o tara. Cum a fost asa si trebuie sa fie. A fost o greseala cand s-a rupt si pana astazi se tot fac greseli. Aceasta problema se intinde deja de 25 de ani. Demult trebuia sa traim mai bine, asa, ca in Europa”, este convingerea fostului profesor.
Mihai Cristea nu crede ca regiunea transnistreana va fi anexata la Rusia. Desi ar vrea sa fie cum a fost anterior, el considera ca acest lucru nu este posibil, si cel mai real ar fi ca Transnistria sa fie parte componenta a Republicii Moldova, in cadrul unei Federatii.
Dupa ce am vorbit cu domnul Mihai, pe drum am intalnit doi consateni. Unul vrea in Rusia, iar altul nu. Domnul Nicolae este apropiat de Rusia deoarece acolo ii sunt copiii, dar si la cei 65 de ani ai sai spune ca nu-si doreste decat sa aiba o batranete linistita. „€ÂCe sa cautam noi in Europa? Toti copiii sunt in Rusia”. Il intreb daca crede ca ar fi mai bine sa fie in Rusia. „Mai rau nu o sa fie”, raspunde el prompt.
Vecinul sau este mai tanar si nu vrea in Rusia. „ÂCum sa ne unim cu dansii daca nu exista legatura geografica?! Crimeea se uneste, dar noi cum sa ne unim? Impreuna cu Moldova trebuie sa fim. O singura tara”, afirma el cu tarie. Argumentul forte: limba moldoveneasca si cea romana este una si aceeasi. Asta ne spun niste profesoare de la scoala „moldoveneasca” din Ciobruci, pe care le-am intalnit in centrul satului.