Cu toate acestea, Phenianul a reuşit sa cladeasca o infrastructura nucleara avansata şi, mai mult de atât, la finalul lunii noiembrie a testat o racheta balistica intercontinentala.
Dar cum a reuşit regimul nord-coreean sa reuşeasca, acolo unde ţari precum Libia şi Irak au eşuat? Raspunsul la aceasta întrebare îl cauta jurnaliştii de la Washington Post, care au analizat principalii factori care au condus la succesul Coreei de Nord.
1. Kim Jong-un a facut din arsenalul nuclear prioritatea numarul 1
Liderii din regimurile autoritare dau impresia ca sunt foarte hotarâţi în ceea ce priveşte arsenalul nuclear, dar nu toţi fac din acest program o prioritate. Dupa ce Kim Jong-un a venit la putere, în 2011, programul nuclear principalul sau obiectiv. Astfel, a redirecţionat resurse semnificative acestui proiect, punând accent pe ştiinţa şi dezvoltare, scrie sursa citata.
Pe de alta parte, Irakul lui Saddam Hussein şi Libia lui Moammar Gaddafi au fost inconsistente. De exemplu, Hussein a invadat Kuweitul în 1990, când programul nuclear irakian se apropia de un progres semnificativ. Daca nu ar fi recurs la masura razboiului în acel moment crucial şi daca, în schimb, şi-ar fi concentrat atenţia şi opoziţia catre Statele Unite, este foarte probabil ca pâna spre finalul anilor ’90 sa fi avut infrastructura balistica dorita.
Şi abordarea lui Gaddafi a fost una similara, care a reflectat disensiuni în interiorul regimului libian cu privire la cât de importanta este dezvoltarea arsenalului nuclear. Pe tot parcursul anilor ’90, Libia a încercat sa dezvolte armament nuclear dar, în acelaşi timp, şi-a îndreptat atenţia spre Statele Unite, carora le-a oferit promisiunea de a renunţa la acest program, în schimbul îmbunataţirii relaţiilor bilaterale. În cele din urma, a abandonat programul, ca parte dintr-un acord semnat în 2003 cu Marea Britanie şi Statele Unite. Decizia a dus, ulterior, la rasturnarea regimului libian, în anul 2011.
Hotarârea lui Kim Jong-un de a reuşi a reprezentat un punct de turnura faţa de politica dusa de tatal sau, Kim Jong-il, care a decis sa renunţe la programul nuclear în anii `90, ca parte dintr-un acord cu SUA şi Coreea de Nord.
2. Kim Jong-un s-a înconjurat de oameni de ştiinţa
Strategia de management este foarte importanta şi, de multe ori, înţeleasa greşit, scrie Washington Post. Astfel, se întâmpla ca autocraţii sa aiba o abordare diferita faţa de instituţiile de cercetare şi dezvoltare. De exemplu, Kim Jong-il a guvernat mai ales prin intermediul instituţiilor, dar nu a tratat oamenii de ştiinţa ca pe nişte elite. Pe de alta parte, succesorul sau a optat pentru o abordare mai personala, înconjurându-se de cercetatori, carora le-a acordat privilegii extinse, între care porţii mai bune de mâncare şi apartamente noi.
Şi Saddam Hussein a acordat privilegii cercetatorilor din domeniul nuclear, care au primit resurse economice nelimitate, în ciuda situaţiei economice precare a Irakului.
Pe de alta parte, Gaddafi nu i-a protejat în niciun fel: oamenii de ştiinţa erau prost platiţi şi obligaţi sa faca stagiul militar, la fel ca toţi ceilalţi cetaţeni. Regimul Gaddafi nu a vrut si investeasca în educaţia superioara în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, pentru ca l-a vazut ca pe o unealta cheie a opoziţiei. Din acest motiv, au fost foarte puţini candidaţi apţi pentru programul sau. Mai mult de atât, eşecul s-a datorat şi dezinteresului manifestat de regim, care nu a parut sa nu observe ca oamenii de ştiinţa nu se prezentau cu saptamânile, la munca. Astfel, nu este de mirare ca programul a fost un eşec, mai scrie Washington Post.
3. Încrederea în propriile abilitaţi
Coreea de Nord şi-a îmbunataţit abilitatea de a produce arme nucleare şi rachete angajând oameni de ştiinţa straini, cumparând tehnologii importante de la alte state, masuri care i-au adus beneficii semnificative. A început sa recurga la aceasta strategie atunci când a ramas fara sprijin, în anii ’60. Astfel oamenii de ştiinţa au dobândit o experienţa valoroasa, care le-a adus abordari mult mai ambiţioase privind infrastructura balistica. Astfel, Coreea de Nord şi-a acordat timpul necesar dezvoltarii de material şi echipament balistic, astfel încât sa obţina realizari remarcabile în 2017.
Gaddafi, în schimb, a recurs la o abordare complet opusa: a cumparat tehnologiile din alte ţari, în loc sa le dezvolte pe propriul teritoriu. Mai mult, s-au şi simţit înşelaţi când au descoperit ca au primit echipamente vechi.
La rândul sau, când Hussein le-a ordonat cercetatorilor sai sa dezvolte un program nuclear, în 1981, le-a cerut sa adopte tehnologii pe care le pot perfecţionat, dar sa evite sa caute ajutor extern, pentru a nu pune în alerta comunitatea internaţionala. Astfel, ei au recurs la tehnologii vechi şi infeficiente care, în timp, i-a ajutat sa progreseze. Cu toate acestea, eforturile lor au fost anulate atunci când Irakul a invadat Kuweitul.
În statele slabite, liderii regimurilor autoritare cauta diferite strategii pentru a dezvolta arsenal nuclear, însa de multe ori trebuie sa decida cum vor face faţa provocarilor. Cele trei cazuri ne ajuta sa înţelegem de ce Coreea de Nord a reuşit, acolo unde Libia şi Irakul au eşuat.