- Duminica seara, pe 26 mai, la deschiderea urnelor in cele 28 de tari membre, vom avea o situatie destul de precisa a ceea ce doresc sau nu (mai) doresc europenii, masurata printr-o serie de indicatori specifici alegerilor europarlamentare, practic singura ocazie in care cetatenii europeni au un cuvant direct de spus in stabilirea viitorului politic al Uniunii Europene;
- Pe de o parte, prezenta la vot ne va da imaginea interesului cetatenilor fata de evolutia grandiosului Proiect European, inceput in 1950 pe ruinele Frantei si Germaniei devastate de razboi, un proiect de integrare care a reconstruit Europa, aducand cel mai stabil capitol de pace si cea mai prospera perioada economico-sociala din istoria continentului;
- Pe de alta parte, tensiunea acutizata in ultimii ani, intre optiunile de principiu pro vs. anti-UE, a creat deja o falie adanca, ideologica si culturala, de la Vest la Est, fata de care inevitabil se vor raporta rezultatele cumulate ale partidelor pro-europene si ale celor anti-Bruxelles din cele 28 de tari. Vom afla astfel daca europenii doresc mentinerea actualului curs de integrare al tarilor lor sau doresc oprirea ori modificarea proceselor politice supra-nationale;
- In functie de aceste rezultate globale, simplificand din pacate ecuatia politica europeana si punand in umbra alte dosare importante ale necesarelor reforme ale UE, se va aprecia finalmente cine a castigat alegerile si cine le-a pierdut. Fostul ideolog al lui Trump, Steve Bannon, fondatorul Miscarii ultrapopuliste de extrema-dreapta, prognoza recent ca cel putin 30% din voturi si din mandate vor fi obtinute de „suveranisti”, populisti, nationalisti si radicali, ceea ce nici nu mi se mai pare astazi, din pacate, o predictie atat de exagerata (inclusiv din cauza virarii spre „iliberal” si „anti-UE” a unor partide din mainstream, exemplul cel mai clar fiind PSD din Romania, care obisnuia macar de complezenta sa se autointituleze in legislaturile trecute „partid pro-european”). Poate nu chiar 30%, cum spune Bannon, dar sigur 20-25% din legislativul european va fi populat cu nefrecventabili de dreapta sau de stanga, veniti din toate tarile membre;
- Scazand continuu dupa primele alegeri directe din 1979 (de la un nivel initial de 62%), la fiecare cinci ani cu cateva procente, pana la 42% in 2014, participarea tot mai redusa la alegerile pentru Parlamentul European a indicat pana acum sentimentul in crestere de apatie al europenilor si ideea (gresita) ca votul lor oricum nu conteaza si nu poate sa influenteze nicio decizie privind viitorul Uniunii, distanta intre cetatenii de rand si „politica inalta” de la Bruxelles fiind prea mare ca sa mai merite efortul de a vota in scrutinul european;
- O eventuala noua scadere a participarii la vot, pana la 40% sau chiar sub acest nivel, ar fi realmente catastrofala pentru credibiliatea democratiei de ansamblu a UE si a sistemului politic al blocului comunitar, ramas practic exclusiv in mainile statelor membre. Este ca si cum cetatenii ar fi renuntat de buna voie la a-si gestiona Uniunea sau a se implica in guvernarea ei, pe nivelul politic direct, si ar fi incredintat-o 100% nivelului inter-guvernamental, ceea ce afecteaza insasi esenta constructiei europene. Pe de alta parte, scaderea prezentei la vot in diverse democratii nu este specifica doar UE;
- Suntem in fata unui paradox: nicicand in istoria ei Europa nu s-a aflat intr-o perioada mai buna ca cea creata de Uniunea Europeana, si nicicand europenii nu si-au dorit mai mult schimbarea politica decat acum, ceea ce arata ca, oricat de bine i-ar fi omului, „plictiseala” devine forta launtrica a tentatiei unei schimbari, una care se poate insa dovedi extrem de riscanta pentru natiunile Europei, intorcand politica europeana la vremurile dezbinarii si conflictului intre (prea multele) state inghesuite pe cel mai mic si mai complicat continent al lumii;
- Din nefericire, tema Brexitului tine captiva Uniunea Europeana de trei ani, multe alte dosare importante fiind amanate sau ignorate din cauza interminabilei ezitari a britanicilor de a transa lucrurile pe plan intern;
- Cutremurul politic din Austria este o nesperata bula de oxigen pentru partidele pro-europene si totodata un urias, rusinos recul pentru nationalistii si euroscepticii din mica si eleganta republica din Alpi. Toata „pretiozitatea” si „superioritatea” acestor politicieni care faceau pe durii in discursul public s-a prabusit intr-o clipa, lasandu-i cu fundul gol in fata austriecilor si europenilor de pretutindeni. Inregistrarea ne arata un vicecancelar la limita dintre categoria interlopilor si a purei stupiditati. El vorbea de protejarea intereselor Austriei? Dar intamplarea este, prin extensie, un semnal important pentru intreaga Uniune (plus o palma zgomotoasa data lui Putin, care dansa nu demult la nunta doamnei ministru de Externe a Austriei si caruia sefa diplomatiei de la Viena ii facea reverente – la propriu-, aceasta fiind sustinuta politic de Partidul Libertatii, al carui lider tocmai s-a facut de ras si a plecat cu coada intre picioare din functia de vicecancelar), dovedind ipocrizia imensa a discursului populist. Daca mai era nevoie, criza austriaca dovedeste limpede si ingerinta malefica a Rusiei in democratiile occidentale, prin intermediul platformelor nationaliste si asa-zis „suveraniste”, care nu sunt altceva decat niste gogosi umflate de un mediu de informare de calitate tot mai slaba, manipulat si manipulator, distorsionat de retelele sociale in care si-au gasit adapost necenzurat toti marii populisti ai vremurilor noastre, dupa 2016 incoace;
- Parlamentul European se va reconfigura substantial dupa 26 mai, cu foarte probabila aparitie a unui nou partid european de centru, creat in jurul francezilor lui Macron, posibil si cu o alianta nationalista italiano-poloneza, cu un Orban care isi cauta locul dar are dificultati tot mai mari de a-si gasi parteneri in UE (mai usor ii gaseste, se pare, la Washington si la Moscova), cu o majoritate pro-europeana mai greu de format ca in 2014 – sigur nu va mai fi asigurata doar de PPE si PSE! – cu popularii europeni din jurul CDU pierzand hegemonia din epoca lor de glorie dar ramanand o forta inca solida si, peste toate, cu un catastrofal rezultat venit din Marea Britanie, in care Partidul Brexit al lui Nigel Farage va castiga alegerile, conservatorii vor obtine in jur de 10% sau chiar mai putin, venind pe pozitia a cincea, cam la nivelul Verzilor, iar prezenta la vot va fi rusinos de mica pentru standardele democratiei britanice (ramane insa de vazut daca mai mica si decat cea din Romania sau Slovacia, de exemplu);
- Tabloul european din seara de 26 mai nu ne va da insa si solutiile.Vom sti intr-adevar pe ce ne bazam in urmatorii cinci ani, cat de mari sau de mici sunt „fundatiile” partidelor, dar discutiile despre „noua UE” abia incep, la summitul din 28 mai si ulterior. Vom analiza, desigur, si dupa alegeri situatia politica europeana, sa intelegem ce a iesit, si mai ales vom discuta ceea ce este posibil sa se intample in legislatura europeana care incepe pe 1 iulie.
*
Amintindu-ne ca Henry Kissinger numea Austria „seismograful Europei”,ne vom gandi imediat la semnificatiile interne dar mai ales externe ale cutremurului politic major de la Viena. Sa fie aceasta „lebada neagra” care sa dea lovitura de inceput populismului anti-european? Ce sa insemne, deci, pentru UE prabusirea Partidului Libertatii din Austria (ce denumire inselatoare), unul dintre partidele demult consacrate ale optiunii nationaliste eurosceptice de pe continent, ale extremismului de dreapta, cu sustinere binecunoscuta din partea Rusiei? Cine a pregatit si livrat presei germane taman acum, cu doar cateva zile inainte de alegerile europene, acest cadou nesperat pentru partidele pro-europene? Carui „stat paralel” (nu e obligatoriu sa fi fost cel austriac…) trebuie sa ii multumim pentru serviciul public de a fi devoalat adevarata fata a extremistilor, dincolo de ipocrizia si demagogia buna de sucit mintile alegatorilor prostuti?
Vicecancelarul Strache a parasit asadar lamentabil scena politica, dupa aparitia unei inregistrari in care face dovada mai mult decat limpede fie a apartenentei la grupari interlope, fie a unei stupiditati care ne lasa nedumeriti cum un asemenea personaj de slaba factura (la fel ca si liderul istoric al acestui partid, Jorg Haider, decedat in 2008 intr-un accident de masina) a putut ajunge adjunctul sefului guvernului de la Viena. Iar implicarea malefica a Rusiei in politica democratiilor occidentale este astazi devoalata in chip clar, chiar daca Putin (Rusia) „se jura ca nu fura dar a fost prins cu rata in gura”. Desigur, apreciem si rabdarea tactica a celor care au detinut inregistrarea datand din 2017 si au iesit cu ea abia acum (sau au cumparat-o acum de la cei care o aveau de doi ani), pentru ca „deliciul” politic sa fie maxim. As mai face doar comentariul ca neasteptat de prompt si de inspirat a fost tanarul cancelar Sebastian Kurz, care, la doar 32 de ani, a avut prezenta de spirit sa ceara imediat si ferm presedintelui van der Bellen alegeri anticipate (altfel le-ar fi cerut oricum opozitia si opinia publica), alegeri pe care cred ca le va castiga, in septembrie, mai clar decat pe cele din octombrie 2017, nemaiavand nevoie de cooptarea partidului de extrema-dreapta la guvernare.
Dar „ora exacta” a Uniunii Europene inseamna mai mult decat cutremurul politic de la Viena. Inseamna o serie de alte cateva teme importante, care definesc o Uniune aflata in plin proces de schimbare. Iata o lista cu un numar limitat de intrebari carora perioada imediat urmatoare zilei de 26 mai le va da necesarele raspunsuri, in functie de care vom incepe sa deslusim ce ne asteapta pe termen scurt si mediu:
- Finalizarea Brexitului, cea mai urata si penibila intamplare politica a Uniunii Europene din intreaga istorie a blocului comunitar. Etapa post-Brexit va „matura” clasa politica actuala britanica, profund compromisa de lasitatea si ipocrizia caracteristice acestei perioade, in care au refuzat sa spuna adevarul britanicilor si le-au vandut iluzii, urmand sa aduca pe scena o noua generatie de lideri si poate chiar de partide;
- Incercarea Scotiei de a ramane in Uniunea Europeana prin obtinerea suveranitatii (probabil republicane), urmand in scurt timp dupa Brexit declansarea procedurilor de organizare a unui nou referendum de secesiune din Regatul Unit, pana in mai 2021 (cu sanse reale, de aceasta data);
- Formarea unei mase critice de state vest-europene, cu economii dezvoltate si competitive, favorabile unei reforme exigente a UE pe sistemul concentric (cea mai la indemana fiind nucleul Zonei Euro si restul), cu renuntarea la principiul unanimitatii si corelarea accesului la fondurile europene de respectarea valorilor europene, inclusiv a statului de drept;
- O negociere care se va dovedi mult mai complicata decat se crede acum pentru functiile de conducere in noua legislatura europeana, si care va oferi surprize celor care au formulat pana acum scenarii teoretice cu diversi presedinti de Comisie, Consiliu sau Parlament. Se va forma in cele din urma o majoritate pro-europeana, dar mult mai greu ca in 2014 si cu mai mult de doua grupuri din Parlamentul European;
- Cooperarea franco-germana va fi pusa din greu la incercare, atat de negocierile privind noua conducere a UE cat si de masurile de reforma pe care le preconizeaza cele doua mari puteri ale Uniunii (Macron si Merkel sunt, totusi, lideri diferiti ca viziune, temperament si stilistica politica, plus ca stau in fruntea unor tari diferite din punct de vedere economic si social);
- Nu toti populistii din Europa cu ifose suveraniste si traditionaliste vor avea rezultate bune, ceea ce va demonstra ca ideea anti-UE in sine nu mai este neaparat un vector electoral eficace, daca nu e insotita si de alte elemente conjuncturale cumulate. Pe langa reculul PSD in Romania, care va cobori pentru prima data sub 30%, sau FPO in Austria (lovit in plin de acest scandal, care nici nu stim daca este de coruptie sau de tradare de tara), putem presupune ca nici Fidesz in Ungaria sau PiS in Polonia nu vor obtine majoritatea mandatelor sau performante stralucite, in schimb este posibil ca AfD in Germania, Liga in Italia si unele partide nationaliste nordice sa isi continuie ascensiunea;
- Competitia intre partidele traditionale si partidele emergente care au inceput sa le disloce pe cele dintai va marca un nou episod semnificativ, un nou pas in schimbarea generatiilor politice in Europa si in materializarea dorintei de schimbare politica a europenilor;
- Pentru Macron va incepe curand perioada decontului politic, in care frumoasele sale discursuri vor trebui sa lase locul central in activitatea prezidentiala performantelor concrete economice, politice, sociale etc. Aflat sub presiunea propriului electorat si a trecerii timpului, s-ar putea sa descoperim ca Macron „se schimba” (de fapt, sa il vedem noi intr-o alta lumina) si isi arata o noua fata politica fata de tarile periferice, o fata pe care, de exemplu, noi, romanii, polonezii sau ungurii sa nu o gustam prea mult;
- Marea necunoscuta o constituie viitorul politicii in Germania post-Merkel, epoca ce se apropie mai repede decat ni s-ar parea pe fondul linistii aparente de la Berlin. Știu ca e o teorie clasica si uneori combatuta, dar determinantul va fi in opinia mea mersul economiei germane in urmatorii ani. Daca Germania va ramane pro-europeana, sunt sanse mari ca UE sa continuie. Daca Germania va intoarce spatele Uniunii, totul s-a terminat. Indiferent ce vor face Macron sau britanicii. Proiectul European a fost si este, de fapt, o solutie geniala la problema istorica a relatiei Germaniei cu Europa.
Duminica seara se va da asadar ora exacta in Uniunea Europeana. Unii si altii, de o parte sau de alta a baricadei, vor fi surprinsi sa constate ca nu stiau nici cat e ceasul in tara lor sau in Europa. Și, atentie, nu vor fi chiar toate surprizele negative! Și liderii care s-au hranit pana acum din critica UE vor avea unele esecuri, in raport cu propriile asteptari. Doar Nigel Farage va triumfa spectaculos, pentru ca are parte de competitori atat de slabi in partidele traditionale britanice. Acum, cand ne asteptam la tot ce e mai rau (si chiar vom avea, ce-i drept, parte de destule amenintari si nelinisti dupa aceste alegeri), vom vedea ca se mai pot intampla si lucruri bune in Uniunea Europeana. Chiar si cu o scadere a interesului cetatenilor pentru vot (o problema mult mai complicata si mai profunda a democratiilor actuale, nu are rost sa o discutam aici, nefiind neaparat legata de UE), vom ajunge totusi la concluzia ca Uniunea Europeana va supravietui si urmatoarei legislaturi de cinci ani, pentru ca europenii, desi carcotasi si prost dispusi de vreo 10-15 ani, inca o doresc.