Scriu de vreo zece ani comentarii pe marginea fenomenului politic de la noi. Si, ca in orice ocupatie pe care o practici timp indelungat, ajungi si aici la ceea ce se cheama „deformare profesionala”. Adica, incepi sa privesti la lucruri si la oameni nu asa cum sunt ei, ci prin prisma politicului. Ajungi sa scrii mai mult despre - si pentru - politicieni, decat pentru cetateni. Te lasi furat de jocurile politicienilor, te implici in ele, devii parte a acestei lumi.
Adica, devii un pic politician. Si fiindca politicul este o sfera unde se actioneaza cu tot felul de mijloace, ajungi sa faci si tu la fel. Luptam cu oponentii politici, ii combatem, ii distrugem. Ne aliem cu un politician pentru a-l demola pe altul, apoi - cu al treilea pentru a-l demola pe primul. In sensul acesta, avem si printre noi, comentatorii politici, Voroninii, Filatii, Plahotniucii si Urechenii nostri.
Exista apoi un public consumator de comentarii politice, care, la randul lui, incepe sa ne semene noua si, in consecinta, politicienilor.
Cat de departe este omul normal si viata normala de toate astea! Cat de departe este de multe ori adevarul si morala de toate astea! Ei bine, uneori vorbim si noi in numele cetateanului, a adevarului si a moralei, dar o facem – iarasi – la fel ca politicienii. Adica demagogic.
Cum sa pastrezi luciditatea, dar si o minima morala, cum sa nu devii „politician”? O sa ilustrez prin despartirile din politica noastra din ultimul timp. Un fruntas pleaca dintr-un partid pe chestia ca nu se mai impaca cu liderul, lasand, totodata, sa se inteleaga ca liderul respectiv este, de fapt, un ins corupt si pornit pe un drum periculos. Ce ne facem noi, comentatorii, dar si cetatenii, care stiam ca liderul respectiv este un ins corupt si ca oricand ar putea porni pe un drum periculos inca inainte ca fruntasul respectiv sa adere la partidul respectiv? Ce ne facem noi, care am votat partidul respectiv nu atat gratie liderului, cat mai degraba gratie fruntasului respectiv precum si altora ca si el care i s-au alaturat acelui lider? Noi am crezut ca, daca ei au aderat, inseamna ca stiau cine este acel lider si ca, prin urmare, au vazut in el mai multe decat vedeam noi. Au vazut inclusiv faptul ca ii vor putea corija actiunile si comportamentul.
Cata responsabilitate simte acel fruntas acum cand pleaca, pentru ca intr-un fel ne-a tradat si acum am ramas „unu la unu” cu liderul corupt?...
Ce abordare trebuie sa avem in acest caz noi, comentatorii? Poate trebuia sa-l oprim pe acel fruntas atunci cand el a vrut sa adere la partidul respectiv? Iar daca nu l-am oprit atunci, ci chiar l-am laudat, poate era cazul sa-l oprim acum cand a vrut sa plece din acel partid?
Or, daca nu l-am oprit nici atunci cand a venit, nici acum cand a plecat, s-ar putea sa fim intrebati, unde e consecventa si morala noastra?...