Sau, se afirma ca de fapt nimic nu s-a schimbat, iar detinatorii puterii (birocratii partidului-stat) s-au mentinut pe pozitii, preluând doar noi masti. Sau, indiferent de sperantele si idealurile participantilor la miscarile din 1989, rezultatele actiunilor lor s-au dovedit profund dezamagitoare, permitând unor politicieni venali, infractorilor si demagogilor sa foloseasca noile oportunitati pentru a-si instaura dominatia asupra societatii. În aceste conditii, reamintirea adevaratului mesaj al acestor revolutii si reconsiderarea principalelor interpretari si afirmatii-cheie ale revolutionarilor reprezinta asadar un util exercitiu politic, moral si intelectual.
Nu trebuie sa uitam faptul ca ceea ce astazi suntem obisnuiti sa consideram evident - sfârsitul sovietismului - era doar o vaga posibilitate la începutul anului 1989. Fara îndoiala, unii disidenti (Andrei Amalrik, Ferenc Fehér, Ágnes Heller, János Kis, Václav Havel, Jacek KuroÅ„, Adam Michnik, Ivan Sviták) diagnosticasera declinul lent al sistemului si lipsa lui de viitor, dar putini au luat în calcul un colaps imediat al acestuia. Întreaga filosofie a disidentei - „noul evolutionism” (Michnik) - a fost argumentata pornind de la strategia „penetrarii” pe termen lung a sistemului, pe recuperarea si reconstructia progresiva a sferei publice ca alternativa la ubicuitatea ideologica a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticitatii non-machiavelice, a transparentei, civilitatii si bunei credinte.
Daca exista o morala fundamentala a grandioasei drame revolutionare care s-a desfasurat în 1989 în Europa Centrala si de Est, aceasta poate fi formulata astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singura directie. Cu alte cuvinte, nu exista un determinism ineluctabil care guverneaza istoria omenirii. Într-adevar, asa cum afirma Jeffrey Isaac, revolutiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze, ci si multiple întelesuri, propunând o agenda semnificativa nu doar pentru societatile post-comuniste, dar si pentru democratiile occidentale (vezi cartea lui Jeff Isaac, tradusa în româneste la Polirom sub titlul Democratia în vremuri întunecate, în anul 2000).
Au existat, desigur, o serie de gânditori care au anticipat prabusirea inevitabila a sovietismului (ex. Leszek KoÅ‚akowski). Dar foarte putini au crezut cu adevarat ca acest lucru se va întâmpla într-un timp atât de scurt si fara violenta. Profilul regimurilor autoritare post-totalitare nu era unul care sa încurajeze o schimbare pe baza de negocieri si transferul de putere pe cale pasnica. De aceea, unul dintre cele mai surprinzatoare fenomene în 1989-1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria si Polonia de a împarti initial puterea si apoi de a renunta la aceasta în totalitate. Urmând o astfel de cale, ele au abandonat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: rolul conducator al partidului (monopolul puterii). Ele au permis demararea unei tranzitii democratice care si-a putut urma cursul fara a fi confruntata cu tulburari social-politice majore. În alte tari însa, reformele au fost respinse în numele „realizarilor socialiste ale poporului”. Din fericire, chiar si acest tip de argument nu a reusit sa salveze regimurile comuniste în cauza. Modelul „socialismului de baraca” era perimat. Eforturile de a-l salva ale conducatorilor tarilor din „banda celor patru” (România, RDG, Bulgaria si Cehoslovacia) nu aveau, pe termen lung, sanse de reusita...
www.europalibera.org