Cu toate acestea, nu exista o construcţie ideologica a khmerilor roşii comparabila cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot şi clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puţin legaţi de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.
O trasatura a totalitarismului care se cere accentuata ţine de personalitaţile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici şi cultul lor. Într-o carte extrem de interesanta, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruieşte impresionant mecanismele instituţionale şi psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obţinerea obedienţei totale a individului în raport cu autoritatea partidului şi interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului.
Cititorul interesat de o noua şi edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinţei mitologice a bolşevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranţa admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ţine de natura hierofanica, mistica de-a dreptul, a logocraţiei comuniste. Fascinaţia textului echivalat cu unul divin e o tema explorata şi de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natura teologic-dogmatica. Totalitarismul este o teocraţie seculara.
Strict supravegheat, atent editat şi parţial redactat de Stalin însuşi, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietica, pandantul bolşevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecţie de obsesii, demonizari şi lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al carţii lui Hitler. Întreg sistemul de propaganda a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevarului revelat. Pâna la moartea lui Stalin în 1953, a funcţionat ca alfa şi omega pentru religia politica sovietica.
Înţelegerea relaţiei dintre totalitarism şi religiile politice consta în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora şi în demonstrarea modului în care ele au reuşit sa devina echivalentul Bibliei în imaginaţia politica şi morala a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolşevismul şi naţional-socialismul ca tentaţie (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar şi a rolului tendinţelor regeneratoare, eretice şi, în final, al apostaziei.
De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulţi eretici în Biserica Comunismului şi atât de puţini în cea a Fascismului? Poate ca raspunsul se gaseşte în chiar matricea sa ideologica, în structura ei paleo-simbolica (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalenta, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a aparut în româneşte la Curtea Veche Publishing, în colecţia „Constelaţii”).
Totalitarismul s-a nascut în condiţiile de neo-barbarizare europeana şi globala generate de Primul Razboi Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre aceasta erupţie a barbariei în cartea sa The Age of Extremes. A fost expresia unor stari de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezradacinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completa a corpului politic şi a respins tradiţia drepturilor omului şi cetaţeanului. A pretins ca rezolva toate problemele sociale, economice şi morale prin declanşarea unui razboi civil internaţional menit sa culmineze în dispariţia vechii ordini şi geneza uneia noi.
Asistam azi la o noua ofensiva împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mişcari totalitare. Ma refer, desigur, la islamismul revoluţionar, dar şi la putinism. Civilizaţia burghez-liberala este contestata cu aceeaşi ferocitate cu care era atacata, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se disputa proiectul Luminilor, intelectuali celebri susţin revoluţii obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluenţa dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, şi pasiunea utopica resuscitata.
Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degraba de un construct eclectic, aşa cum este ceea ce Alain Besançon numeşte la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc şi negativist, se defineşte, mai presus de orice, prin faptul ca este „anti-”. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul şi antisemitismul. Ramâne de vazut care vor fi avatarurile acestei erupţii a resentimentului politic, dar putem afirma fara teama de a greşi ca nu ne aflam nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din şcoala straussiana, anunţa acum mai bine de un sfert de veac drept iminent şi inevitabil—sfârşitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un raspuns la problema salvarii imanente.
Cum problema ramâne una insolubila, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.