Pe parcursul acelui an, ceea ce parea drept un sistem imuabil şi aparent inexpugnabil s-a prabuşit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a întâmplat din cauza unei presiuni externe (ea având însa un rol important), precum în cazul Germaniei naziste, ci din pricina acumularii unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau în faza lor metastatica, iar maladia care le-a macinat a fost în primul rând incapacitatea lor de auto-regenerare.
Dupa ce timp de decenii a jonglat cu varii „reţete” de reforma intrasistemica (ex. „ambivalenţa instituţionala” folosita de Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov în cartea sa Seven Years that Changed the World: Perestroika in Perspective, Oxford: Oxford University Press, 2007, pp. 157-189), comunismul nu a mai gasit resursele pentru o reinventare ideologic-instituţionala, devenind evident faptul ca soluţia putea fi gasita doar din exterior şi împotriva ordinii social-politice existente.
Dispariţia (implozia) Uniunii Sovietice în decembrie 1991, sub privirile perplexe ale întregii lumi, a fost direct şi profund legata de disoluţia anterioara, provocata de revoluţiile din 1989, a „periferiei imperiale” care a fost Europa de Est. Am fost indiscutabil martorii încheierii ciclului istoric început odata cu Primul Razboi Mondial, cu preluarea puterii în Rusia de catre bolşevici şi fundamental caracterizat de un lung razboi ideologic european (mai bine zis, un razboi civil global).
Importanţa revoluţiilor din 1989 nu poate fi nicicând supraestimata: au fost triumful demnitaţii civice şi moralitaţii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic şi supravegherii dictatoriale (vezi şi reflecţiile lui Havel despre situaţia politica de dupa 1989). Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie sociala, ele au fost, cel puţin în prima faza, liberale şi non-utopice.
Spre deosebire de revoluţiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenarista asupra societaţii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamata „avangarda” sa-şi asume rolul „conducator” asupra mişcarilor de masa. Nici un partid politic nu s-a aflat în spatele acestui val revoluţionar spontan.
Iniţial s-a pus accentul pe necesitatea crearii unor forme politice noi, care sa fie diferite de structurile partinice tradiţionale, configurate ideologic. Faptul ca în perioada imediat urmatoare revoluţiile au fost marcate de rivalitaţi etnice, de respingatoare scandaluri politice, corupţie endemica, de apariţia partidelor şi mişcarilor anti-democratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare şi colectiviste, nu diminueaza în niciun fel generozitatea mesajului iniţial şi impactul lor colosal la acea vreme. Doresc sa amintesc ca depaşirea socialismului de stat a fost mult mai dificila, şubreda şi pe termen lung problematica exact în acele cazuri în care revoluţiile ori nu au avut loc (Iugoslavia), ori au fost deturnate (România).
Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate mai ales în contextul în care ne confruntam cu discursuri care, bazându-se numai pe moştenirea ambigua a revoluţiilor, pun sub semnul întrebarii succesul lor. Aceasta „retorica reacţionara”, excelent analizata de Albert Hirschman, foloseşte argumentul futilitaţii, al pericolului iminent şi al unei pretinse subversivitaţi cronice pentru a delegitima schimbarea în sine sau pentru a o prezenta drept imposibila sau indezirabila (vezi Albert Hirschman, The Rhetoric of Reaction: Perversity, Futility, Jeopardy, Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 1991).
Sursa: www.europalibera.org