Pentru Putin, Uniunea Sovietica a fost „Marea Rusie”, iar destramarea URSS a reprezentat „cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut”. În plus, el l-a acuzat pe ultimul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov (86 de ani), de faptul ca a renunţat la putere în 1991 chiar cu o zi înaintea datei la care era prevazuta semnarea, cu Ucraina, Belarus şi Kazahstan, a acordului pentru constituirea unei noi Uniuni.
Este simptomatic faptul ca Putin îşi îndreapta criticile înspre Gorbaciov, dar n-a pomenit nimic despre rolul decisiv al protectorului sau de-odinioara, Boris Elţin (1931-2007), în acele evenimente care au schimbat înfaţişarea lumii.
Visul internaţionalist marxist a fost de fapt abandonat de Stalin înca din anii ’30. „Socialismul într-o singura ţara”, strategia lui Stalin opusa globalismului revoluţionar al lui Lev Davidovici Troţki cu a sa exaltata celebrare a „revoluţiei permanente”, nu însemna izolaţionism, ci expansionism imperial ori, mai precis, imperialism expansionist.
Stalin-Djugaşvili a fost un marxist sui generis, a contopit în a sa Weltanschauung voluntarismul istoric leninist cu obsesiile extremei drepte pravoslavnice (o teza dezvoltata de Robert C. Tucker în volumul al doilea al biografiei pe care i-a dedicat-o lui Stalin, unde scria despre „bolşevismul de extrema dreapta”). Un alt istoric vorbea despre stalinism ca o logodna între marxism şi magie primitiva.
Într-unul din rarele sale momente de luciditate, Lenin a spus ca daca socialismul va învinge într-o ţara mai avansata ca Rusia, primul stat socialist va redeveni unul „înapoiat”, dar de data aceasta din punct de vedere comunist. Declanşata acum 50 de ani, in ianuarie 1968, Primavara de la Praga a pornit de la aceasta premisa şi a fost zdrobita de tancurile Pactului de la Varşovia. Eforturile lui Gorbaciov de a reveni la un fel de leninism soft au eşuat pentru ca teoria era eronata chiar din punctul ei de pornire. Era o utopie care ignora subiectivitatea şi batjocorea statul de drept.
Pleca de la ideea, dezvoltata de nihiliştii ruşi ai secolului al XIX-lea, ca fiinţa umana este transformabila prin propaganda, poate fi complet replasmuita în numele unor scopuri absolute, sacralizate de un grup de ideologi fanatici. Dilema fatala a bolşevismului a fost aceea legata de relaţia dintre scopuri şi mijloace, lucru accentuat, între alţii, de Albert Camus în Omul revoltat.
Vladimir Putin este deopotriva moştenitorul tradiţiei bolşevice în încarnarea ei stalinista, dar şi al autoritarismului încastrat în istoria etatismului autoritar de tip autocratic. Putinismul este structural opus valorilor proprii mişcarii disidente din URSS şi, în primul rând, celor simbolizate de angajamentul democratic al lui Andrei Saharov si al recent disparutului Valeri Cealidze. În cel mai bun caz, lui Putin drepturile omului îi sunt indiferente.
De fapt, le considera o retorica enervanta şi le detesta. Nu fac parte dintre admiratorii lui Gorbaciov, am scris adeseori despre erorile, amagirile şi eşecurile sale, dar nu pot sa nu constat cât de mult a facut acesta pentru dezagregarea unui sistem inuman, opresiv, înradacinat în violenţa ideologica şi teroare poliţieneasca. Un sistem pe care Putin şi amicii sai l-au iubit şi pe care îl regreta înca.