Acest lucru explica rolurile proeminente pe care le-au capatat Andrei Saharov, Václav Havel, Andrei Pleşu, BronisÅ‚aw Geremek, János Kis şi alţii care, în condiţii mai puţin vitrege, nu ar fi devenit educatori ai cetaţii, ai polisului. În varii ţari, aceştia s-au aflat oricum în poziţii similare în lupta împotriva unor sisteme asemanatoare. Şi pentru a ramâne loiali misiunii lor critice, au trebuit sa adopte o atitudine opozitiva.
Discursul lor a permis emanciparea într-atât încât a demascat minciuna dominanta şi i-a invitat pe oameni sa traiasca în adevar. Viziunea lor asupra politicii a fost fundamental anti-politica, adica anti-machiavelica.
Ei au respins logica acceptarii tacite şi au propus în loc o logica a onoarei, revoltei şi eliberarii. În vreme ce sistemul încerca sa penetreze toate aspectele vieţii cu ale sale tentacule ideologice, intelectualii critici au oferit o viziune alternativa, sceptica faţa de orice alt adevar absolut în afara de cel al libertaţii. S-au implicat astfel într-un joc periculos; au platit cu ani de închisoare sau exil; şi totuşi, în cele din urma, eforturile lor au fost rasplatite prin sprijin popular.
De aceea, este de înţeles faptul ca în timpul fazei incipiente a postcomunismului, masele au aplaudat intelectualii şi i-au numit sau votat pe mulţi dintre ei în poziţii de conducere. Scepticismul intelectualului faţa de politica a fost umbrit de un sentiment al datoriei faţa de îndeplinirea serviciului public.
În Ungaria, János Kis a devenit preşedinte al Alianţei Democraţilor Liberi, Miklós Haraszti a servit ca membru al parlamentului, aşa cum a facut-o şi Andrei Saharov în fosta Uniune Sovietica. Alegerea lui Václav Havel ca preşedinte al ţarii sale şi numirile lui Andrei Pleşu şi BronisÅ‚aw Geremek ca miniştri de Externe au parut lucruri naturale.
Acum, cu toate acestea, politica din Europa Centrala şi de Est a intrat într-o etapa diferita, nascând noi provocari pentru intelectuali. Vechea diviziune dintre „ei” şi „noi” a fost înlocuita de tensiuni mai specifice.
Liberalismul este atacat de la extrema dreapta şi extrema stânga, lasând intelectualii într-o crescânda izolare. Aceiaşi disidenţi care mai ieri erau ridicaţi în slavi sunt azi vazuţi ca „stângişti subliminali”. Sa ne gândim la atacurile din Polonia împotriva lui Adam Michnik, care a îndraznit sa-şi rosteasca rezervele cu privire la campania pro-lustraţie a fraţilor KaczyÅ„ski şi a suporterilor acestora.
Cel mai tulburator lucru dintre toate este faptul ca dintre cei ce au denunţat cel mai vocal intelectualii sunt oameni care nu au facut nimic pentru a sfida continuumul de dominare în vremurile dictaturii comuniste.
Aş putea elabora enorm pe baza atacurilor la adresa Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România: au venit atât de la stânga, cât şi de la dreapta, de la comunişti impenitenţi şi de la neo-fascişti, de la fundamentalişti religioşi şi de la foste unelte ale Securitaţii. Iar şi iar, am auzit refrenul: Cine sunt aceşti intelectuali care ne dau noua lecţii? Un refren care se face ecoul atâtor atitudini similare din vremea când Émile Zola scria J’accuse...!