Prima carte care m-a marcat în legatura cu tema democraţie si totalitarism a fost cea intitulata exact astfel, scrisa de marele sociolog si politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani când am citit-o. Am împrumutat-o, din câte ţin minte, de la Biblioteca Franceza de pe Bulevardul Dacia.
Este vorba de o abordare liberala, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville si a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politica. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului si a putut constata pe viu relaţia dintre ideologie si teroare care, în viziunea sa, dar si în aceea a Hannei Arendt, se afla în inima proiectului totalitar.
Totalitarismul nu este neaparat opusul democraţiei, foloseşte instrumentele democratice spre a-si largi baza de masa, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de aceea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democraţie totalitara, deci o dictatura întemeiata pe entuziasm de masa.
L-am aplicat în primavara anului 1990, într-un eseu aparut în România literara, spre a explica atracţia exercitata de ideologia si practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident ca este vorba de o democraţie mistificata si desfigurata, deci nici vorba de suveranitate reala a poporului. Pe de alta parte, nu trebuie subestimata disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul sau ţinut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirma, anticipându-l de fapt pe Talmon, ca secretul triumfului nazist se afla în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.
Cum ajung intelectuali erudiţi si rafinaţi sa cada victima discursului totalitar? Cum a putut, de pilda, un Georg Lukács, cel atât de preţuit în tinereţe de catre Max Weber, sa ramâna, pâna la sfârşitul vieţii, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau sa îmbraţişeze dihotomia exclusivista „prieten-duşman” celebrata de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-Al Treilea Reich? Nu în anii ’60, ci mai târziu, în anii ’80. În ultimii ani de viaţa, Laclau a scris cu admiraţie despre preşedinta peronista a Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner.
La fel, cum explicam itinerariul unui membru al Şcolii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxişti format în jurul batrânului Lukács), precum Istvan Mészáros, devenit unul dintre favoriţii ideologici ai lui Hugo Chávez? Aş mai aminti un caz de auto-orbire (ori de corupţie a minţii): e vorba de celebrul politolog francez Maurice Duverger care, în anii ’70, scria în Le Monde articole ditirambice despre socialismul lui Enver Hoxha.
Mai nou, cunosc cel puţin un caz de gânditor politic vestic care a încercat sa prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Ştim ca fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teza de doctorat la London School of Economics despre „societatea civila globala”... Urma sa apara la Oxford University Press, în doua volume. Contractul a fost anulat în urma implicarii doctorului în ştiinţe politice în masacrele din Libia.
Un democrat sincer nu poate sa nu constate care sunt resursele si efectele veritabile ale totalitarismului. Sa luam de pilda cazul lui Thomas Mann pentru care nu exista dubiu ca era vorba, în experimentul naţional-socialismului, de resurecţia unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat si negat, dar care continuase sa pulseze sub pojghiţa prea puţin rezistenta a civilizaţiei burgheze. Sa recitim discuţiile dintre Settembrini si Naphta din Muntele vrajit - vom regasi acolo întreaga problematica intelectuala si morala a veacului al XX-lea.
De altfel, cum ştim, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiaza de situaţiile gregare, de defilarile în masa, de „marşuri, ode si simboluri vagi”, spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din carţile într-adevar importante ale respingerii ispitei totalitare. Sigur, cum a demonstrat Marta Petreu, Sebastian însuşi a cunoscut aceasta tentaţie, dar, din raţiuni istorice, politice si psihologice, a reuşit, daca nu total, macar parţial, sa se „de-diabolizeze”, chiar daca, în plan personal, a continuat sa nutreasca o dragoste culpabila si cumva masochista pentru Nae Ionescu.