Degradarea discursului public în România ultimilor ani este unul dintre cele mai alarmante semnale ca traim un moment de deruta axiologica, ceea ce jurnalistul Dan Tapalaga a identificat corect când a vorbit despre bulversarea valorilor. Nu ştiu daca este nevoie acum de o revoluţie intelectuala, mai degraba aş susţine un proiect de lunga durata capabil sa catalizeze ceea ce numim conversaţia publica despre valorile esenţiale ale comunitaţii politice: tradiţii, constituţionalism, binele comun. Cred în semnificaţia prezenţei intelectualilor critici (uneori numiţi şi intelectuali publici) în orientarea acestor discuţii. Dar nu fac parte dintre cei care cad în capcana unei noocraţii care sa atribuie intelectualilor cine ştie ce merite epistemice extraordinare.
Sunt prea multe exemplele de intelectuali care s-au înşelat pentru a nu repeta vechile erori de supraestimare a rolului lor de „pedagogi ai Cetaţii”. Dar valorile nu se articuleaza singure, intelectualii democratici (un termen propus de filosoful francez Olivier Mongin) sunt cei care pot da glas unor aspiraţii altminteri difuze. Daca exista o mare lecţie a veacului al XX-lea este aceea ca ideile şi cuvintele au consecinţe.
Intelectualii sunt aşadar fiinţe care trebuie sa-şi recunoasca propriile responsabilitaţi, sa nu practice o pagubitoare politica a struţului atunci când se întâlnesc cu marile dileme morale. Intelectualul, aceasta fiinţa cu un creion în mâna şi cu o viziune despre binele lumii, nu beneficiaza de o dispensa la capitolul luciditate. Este ceea ce a demonstrat Raymond Aron când a scris despre opiul intelectualilor. În România de azi, oameni precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaieş, ca sa nu mai vorbesc despre mine, au fost continuu atacaţi tocmai pentru ca şi-au menţinut autonomia de gândire.
Aş încheia spunând ca, pe baza deceniilor de studiere a comunismului şi fascismului, pot sugera ca aceasta Ratio a marxismului este de fapt tot o forma de iraţionalism. În inima comunismului se afla o iluzie romantica, visul lui Jean-Jacques Rousseau şi al lui Nikolai Cernîşevski de plasmuire a unei comunitaţi perfecte.
În masura în care omul contemporan din România se teme de pariurile libertaţii, în masura în care priveşte cu suspiciune şi prefera sa nu se implice în drama democraţiei, în masura în care favorizeaza cinismul şi dezertarea în interioritate absoluta, raţionalitaţii politicului, cred ca exista într-adevar o patologie a raţiunii politice. Daca este una a creşterii ori una a declinului, ramâne de vazut.