Voluntarismul frenetic şi spiritul revoltei se întâlnesc în marxism cu determinismul teleologic. „Oamenii fac istoria, dar o fac în condiţii determinate”. Libertatea este limitata de necesitate, este de fapt „necesitatea înţeleasa”. „Omenirea nu-şi pune decât probleme pe care le poate rezolva”. „Filosofii nu au facut decât sa interpreteze lumea, problema este de a o schimba”.
„Proletariatul nu are de pierdut decât lanţurile, el are o lume de câştigat”. „Armele criticii, critica armelor”, „Ceasul din urma al exploatarii capitaliste a sunat, expropriatorii sunt expropriaţi”, „Religia este opiu pentru popor”, „Proletariatul german este moştenitorul filosofiei clasice germane”. Este vorba de breviarul unei vulgate materialist-istorice care a izbutit sa devina o ideologie galvanizanta.
Deci nu o „ideologie rece” cum credea un altminteri excepţional cunoscator al marxismului, Kostas Papaioannou, ci una fierbinte, clocotitoare, intoxicanta care promitea izbavirea universala. Câte milioane de speranţe nu s-au agaţat de aceste formule quasi-magice crezând ca se afla pe calea catre imperiul libertaţii...
Ecleziologia leninista avea în centru auto-desemnata avangarda, formata din revoluţionarii de profesie, cei care ştiau „ce-i de facut”. Mai târziu, Ernesto „Che” Guevara avea sa proclame: „El deber de todo revolucionario es de hacer la revolucion” (Datoria oricarui revoluţionar este sa faca revoluţia). Vulcanicul sau anti-americanism (raţionalizat în anti-imperialism) exploda în sloganul: „Crear dos, tres, muchos Vietnam!” (Sa cream doua, trei, multe Vietnamuri!)
Cominternului leninist îi urma, dupa decenii, Tricontinentala castro-guevarista. Scria Lenin, anatemizându-l pe Karl Kautsky: „Nu este marxist acela care nu recunoaşte necesitatea dictaturii proletariatului”. Cei care se îndoiesc de aceasta necesitate „obiectiva” devin ei înşişi „inamici obiectivi”, renegaţi, „social-fascişti”, sunt osândiţi la excomunicare.
Este istoria însângerata a sectelor chiliastice, a minoritaţilor iluminate, de la anabaptişti la iacobini şi neo-iacobini. Iar dictatura proletariatului se exercita fara cruţare, este totala şi nu este „îngradita de vreo lege”. Astfel se ajunge la completa omogenizare a corpului social, la eliminarea alteritaţii şi în final la exterminarea ei. Sigur, la Marx aceste idei se aflau într-o faza embrionara, erau „ipoteza comunista” în stare pura şi ambivalenta. Poate ca Marx s-ar fi îngrozit el însuşi de consecinţele tezelor sale. Cum îngrozit a fost Ivan Karamazov vazând cum a înţeles Smerdiakov sa-i traduca în crima ideile.
Ori Stavroghin când a intuit oripilat logica lui Verhovenski. „Vinovaţi fara vina”, scria filosoful marxist Ion Ianoşi. Oare? Constat ca mai sunt unii care aşteapta „revenirea” duhului lui Karl Marx. În posteritatea lui „Che” Guevara, ei par sa spuna: „Pe veci cu Carlos Marx!” Departe de a le da fiori, ei invoca fantome, îi saluta pe „revenants”. Jubileaza între spectre.
Capacitatea umana de auto-hipnotizare, de emasculare voluntara a spiritului critic, de îmbraţişare a unor mituri politice (iar marxismul este un mit politic cu o forţa mobilizatoare formidabila), deci aceasta capacitate este, se pare, infinita. Ceea ce nu înseamna ca nu exista trezire, ca iluziile sunt ineluctabile, inalterabile şi veşnice. În monumentala sa trilogie, Leszek KoÅ‚akowski discuta pe larg conflictul ireconciliabil dintre marxismul de orientare bolşevica (variile chipuri ale leninismului, inclusiv hegeliano-marxismul gnostic de tip Lukács şi Gramsci) şi direcţiile social democrate reformiste.
În ceea ce priveşte „actualitatea lui Marx”, aş vorbi mai degraba despre un moment post-marxist. Între altele, se petrece acum o cotitura teologica (spre a relua termenul sociologului Göran Therborn de la Universitatea Cambridge). Cum noteaza gânditorul american Leon Wieseltier, filosoful neo-marxist Alain Badiou exalta un fel de eschatologie a „evenimentului” ca „sinteza între revelaţie şi revoluţie”, între Sf. Pavel, Robespierre şi autorul Capitalului.
Deci, atât cât are o prezenţa intelectuala reala, marxismul se consuma în acest spaţiu rarefiat al unor dezbateri academice sectare. Atunci când vorbim despre Marx, ar fi util sa cunoaştem marile repere ale marxologiei. Altminteri, exista riscul cantonarii într-un jenant diletantism combinat cu ceea ce se cheama gândirea deziderativa.