Nesfârsite procesiuni în Cuba, vaduva si copiii sai înconjurati de multimi adulatoare, o imagine ubicua menita sa mentina obsesiv în memorie chipul martirizat al celui mai loial camarad al lui Fidel: toate aceste elemente se conjuga în mitul guevarist al „revolutionarului virtuos”, contrapartea contemporana a celebrarii nobilului salbatic. Sunt lucruri despre care a scris cândva gânditorul venezuelian Carlos Rangel. Multe din aceste teme au fost reluate în ultimii ani în contributiile lui Enrique Krauze, Jorge Castañeda (politolog remarcabil si fost ministru de externe al Mexicului) si ale lui Álvaro Vargas Llosa.
Formula politica a lui Guevara a fost pe cât de fanatica, pe atât de înselatoare. Mai mult decât orice, l-a interesat luarea puterii. Nu era un birocrat oarecare, ci un profet al violentei, un desperado al apocalipsului marxist. Dupa victoria lui Castro, Che a fost unul dintre principalii partizani ai constituirii politiei secrete a noului regim. Deviza sa era: „datoria fiecarui revolutionar este sa faca revolutia”. În acest caz, era vorba de „demascarea” asa-zisilor contra-revolutionari si de pedepsirea lor fara niciun fel de mila. Subordonatul lui Guevara din epoca, Ramiro Valdés, a fost primul sef al Cekai cubaneze. Un alt organizator, de asemenea prieten al lui Guevara, a fost Angel Ciutah, veteran al Razboiului Civil din Spania si apropiat de Ramón Mercader, asasinul lui Trotki. Dupa invazia esuata din aprilie 1961, regimul castrist (ori mai precis spus castro-guevarist) a declansat o vânatoare a presupusilor inamici ai unei revolutii tot mai opresive. Într-o conversatie cu ambasadorul sovietic, Guevara vorbea cu mândrie despre lugubrele represalii, afirmând ca nu li se va permite acestor contrarevolutionari (el îi numea viermi) sa ridice capul din nou. Dezumanizarea adversarului face parte din logica, adica ilogica, de tip comunist si fascist.
Stalinizarea revolutiei cubane l-a asfixiat pe Guevara. Obisnuit cu mitinguri fara sfârsit, cu stilul romantic-noctambul al primei perioade de dupa venirea la putere, îi venea greu sa se adapteze pozitiei de ministru al industriei. Era un rebel mereu în cautarea unei cauze exaltante, un aventurier cu propensiuni ideologice. Nu era vorba de vreo rezerva în raport cu brutalitatea noului regim, din ce în ce mai ostil oricarei expresii de autonomie. Pentru internationalistul argentinian, problema era mai degraba una de ajustare la mediocritatea noii existente. Guevara a fost posedat de demonul revolutiei, de dorinta irezistibila de a exporta modelul cuban la nivelul întregului continent ori chiar pe scara planetara. Ca gânditor marxist, Guevara s-a ilustrat prin teoria nucleului de guerila, a acelui microcosmos menit sa permita geneza „Omului Nou”. Multe din ideile lui Guevara au fost sistematizate de prietenul sau Régis Debray în cartea Revolutie în revolutie. În jurul sau, si mai ales în jurul mortii sale, s-a brodat un fel cristologie seculara.
Spre deosebire de alti conducatori comunisti, ca si de atâtia revolutionari de salon, Guevara si-a luat în serios convingerile, platind în final cu pretul vietii pentru ele. Din acest punct de vedere, exista o similitudine între destinul sau si cel al Rosei Luxemburg. I-a detestat pe comunistii pro-sovietici, care la rândul lor, nu au miscat un deget sa-l sustina în suicidara expeditie boliviana. A fost în final tradat de taranii din muntii unde îsi facuse baza, deci tocmai de cei pe care îsi propunea sa-i elibereze, fara sa-i pese daca acestia doreau acest gen de „dezrobire”. A fost pseudo-izbavitorul abandonat si tradat de cei pe care credea ca venise sa-i izbaveasca.
Tezele guevariste despre revolutia mondiala erau impregnate de un voluntarism extrem si de romantism politic iresponsabil. În scrisoarea trimisa reuniunii Organizatiei Tricontinentale, Guevara proclama necesitatea de „a crea doua, trei, multe Vietnamuri”. Întâlnirile din 1964 cu Tito si cu Mao l-au dezamagit, ambii lideri parându-i insuficient de pasionati de pregatirea marelui incendiu revolutionar planetar. „Nu-l uitati pe acest mic condottiere al veacului al XX-lea”, le scria Guevara parintilor sai în martie 1965, în momentul când pornea ultima si marea sa aventura în cautarea Fetei Morgana a unei revolutii imposibile.
A fost un mare neadaptat, unul dintre acei misfits pe care, daca am fi hegelieni, am spune ca Istoria Universala îi foloseste atunci când îsi urmeaza secreta serpentina teleologica. Unul dintre poemele sale favorite era Catre Hristos de León Felipe. Dar în faimosul „Mesaj catre Organizatia Tricontinentala” (în 1967, deci în anul mortii sale), Che nu exalta iubirea, ci ura „ca factor al luptei, care îl împinge pe om dincolo de limitele naturale ale conditiei umane si îl converteste într-o masina de ucis eficienta, selectiva si rece”. Acesta era drumul catre Omul Nou: extazul crimei glaciale, al cruzimii de clasa, justificata ideologic. Scria cândva Aragon: „Ochii albastri ai Revolutiei stralucesc cu o cruzime necesara”.
Moartea lui Guevara în octombrie 1967 a marcat înfrângerea unei întregi paradigme revolutionare bazata pe focarul insurectional drept imaginar catalizator al unei revolutii izbavitoare. Pentru Che, trei erau conditiile succesului unui asemenea foco: mobilitatea constanta, vigilenta constanta, neîncrederea constanta. Idealizarea taranimii sarace drept subiect al unei revolte cataclismice, suspiciunea în raport cu ceea ce, pe urmele lui Lenin, Guevara dispretuia drept „cretinism parlamentar”, oroarea în raport cu „filistinismul burghez”, internationalismul mistic, plasmuirea unui umanism apocrif în care scopul final, presupus imaculat, justifica utilizarea celor mai crude mijloace (care puteau sa-i displaca personal, dar pe care nu le-a reprobat niciodata, spre deosebire de Rosa Luxemburg), fetisizarea violentei ca instrument al unei purificari universale, iata care sunt liniile esentiale ale marxismului lui Guevara.
A fost cruciatul a ceea ce Octavio Paz a definit drept ateologia totalitaria. De ani de zile, fiica sa, Aleida, cutreiera lumea tinând prelegeri despre Che. La o asemenea manifestatie în Italia, dupa ce a semnat tricouri cu poza lui Guevara, a aflat ca tinerii participanti erau de fapt fascisti. „Ei nu stiu nimic despre el”, a spus fiica lui Che. Ori poate ca stiau...
Sursa: Europalibera.org