Modelele politice ale celui botezat de colegii sai de şcoala „Putka”, pe vremea când era un bully de colţul strazii în Leningradul sau natal, sunt fondatorul Cekai, ascetul bolşevic Felix Edmundovici Dzerjinski (1877—1926), şi marele prigonitor al disidenţilor, preşedintele KGB-ul brejnevist, Iuri Vladimirovici Andropov (1914—1984). Ambii au simbolizat şi au practicat teroarea roşie pusa în slujba omnipotentei birocraţii comuniste.
Printr-un decret semnat de Vladimir Vladimirovici Putin în septembrie 2014, Divizia Independenta cu Scop Operaţional a redevenit, la doua decenii de la schimbarea numelui sau, „Divizia Dzerjinski”. Cine a fost de fapt fanaticul neo-iacobin, sociopatul iluminat pe care Putin îl priveşte ca pe un erou personal?
Fara fanatici, fara posedaţi, totalitarismele timpurilor moderne ar fi fost imposibile. Pentru Putin şi oamenii sai, Felix Dzerjinski, zis şi „Felix de Fier”, fondatorul Gulagului, întruchipeaza o legenda. Sa ne amintim luptele ce s-au purtat în legatura cu faimoasa statuie a sculptorului Evgheni Vucetici pe care atâţia o doreau reaşezata în faţa sinistrei închisori Lubianka şi care, în septembrie 2014, chiar a fost reinstalata de catre un grup de membri ai Partidului Comunist al Federaţiei Ruse.
Teroarea roşie, declanşata de Lenin şi camarazii sai în septembrie 1918, a facut sute de mii de victime. „Vom construi socialismul chiar daca, din 100 de milioane, va trebui sa exterminam 10 milioane”, proclama vindicativ şi isteric Grigori Zinoviev, liderul comunist din Petrograd (avea sa fie el însuşi executat în 1936). Liderii bolşevici, fara excepţie, împartaşeau viziunea paranoica pe care Viaceslav Molotov a sintetizat-o în cuvintele: „Duşmanii sunt pretutindeni”. Organizaţi ei înşişi pe baze conspirative, vedeau în jurul lor doar comploturi. Filosofia politica a bolşevismului era, cum a scris Robert C. Tucker, aceea a Istoriei drept conspiraţie.
În 1928, Stalin îşi încheia un discurs major cu cuvintele: „Avem duşmani interni. Avem duşmani externi. Acest lucru, tovaraşi, nu trebuie uitat nicio clipa”.
În fruntea Cekai, poliţia secreta a noului regim, se afla un bolşevic de origine poloneza, nascut în 1877 într-o familie aristocratica. Nimeni nu a personificat mai terifiant natura terorista a dictaturii comuniste decât acest diavol cu chip de sfânt, un barbat auster, retractil, introvertit, coborât parca dintr-un tablou de El Greco, un intelectual îndragostit de naluci şi vânator de imaginari inamici.
Era criminalul palid despre care scria Nietzsche în Zarathustra transfigurat în suprem pazitor al Revoluţiei. Prea puţin se vorbeşte despre acest personaj care a simbolizat, asemeni calailor nazişti, Raul radical.
Martin Amis are dreptate: „Everybody knows of Himmler and Eichmann. Nobody knows of Yezhov and Dzerzhinsky”/ „Toata lumea îi ştie pe Himmler şi Eichmann. Nimeni nu ştie de Ejov şi Dzerjinski”.
Niciodata Dzerjinski nu ar fi acţionat precum socialist-revoluţionarul, eserul de stânga Isaak Steinberg, cel care a demisionat din funcţia de comisar al poporului pentru justiţie spunându-i lui Lenin ca nu doreşte sa fie supremul administrator al exterminarilor. „Sa numim aceasta agenţie pur şi simplu Comisariatul Poporului pentru Exterminari”, a exclamat Steinberg. Încântat, Vladimir Ilici i-a replicat: „Într-adevar, aşa ar trebui, dar nu o putem spune”. Dupa puţin timp, Isaak Steinberg a emigrat, iar fiul sau, Leo Steinberg, a ajuns unul dintre cei mai admiraţi istorici de arta ai lumii, profesor ani de zile la University of Pennsylvania.
Catolic devotat pâna la 16 ani, Dzerjinski a dorit iniţial sa devina preot. Întrebat de fratele sau, Kazimierz (acesta avea sa fie ucis de nazişti în 1943), cum şi-l imagineaza pe Dumnezeu, tânarul Felix a raspuns: „Dumnezeu este în inima mea! Iar daca ar fi sa ajung la concluzia, precum tine, ca Dumnezeu nu exista, m-aş împuşca. N-aş putea trai fara Dumnezeu”. (vezi David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past, Yale University Press, 2012, pp. 14-15).
Din clipa în care l-a parasit pe Dumnezeu, Felix a devenit soldatul altei cauze, învestita cu toate atributele sacralitaţii. A îmbraţişat religia politica bolşevica din suflet, deci din raţiuni care nu au de-a face cu raţiunea. Structural ascetic, vizionar obsesiv din categoria nihiliştilor descrişi de Turgheniev şi Dostoievski, Dzerjinski a fost un maniac al puritaţii. Era înrudit spiritual cu un Robespierre ori cu un Saint-Just (vezi Ruth Scurr, Fatal Purity: Robespierre and the French Revolution, Henry Holt, 2006).
Nu avea alt scop în viaţa decât servirea necondiţionata a unei revoluţii totale, un apocalips social menit sa salveze umanitatea. O umanitate corupta, perversa, nedreapta, „vrajita şi întoarsa pe dos” (Marx). A facut închisoare în timpul ţarismului. A fost cel care a cerut insistent, imediat dupa lovitura de stat bolşevica, înfiinţarea Comisiei Extraordinare de Lupta împotriva Contrarevoluţiei: „Este razboi acum, ducem o lupta necruţatoare, pâna la capat.
Viaţa sau moarte! Cer constituirea unui organ necesar reglarii de conturi cu duşmanii revoluţiei”. S-a instalat în cladirea Cekai, a participat personal la scene îngrozitoare, s-a contopit cu instituţia pe care a pus-o pe picioare. A binecuvântat violenţa, masacrul, tortura. A creat o tradiţie a neînduplecarii, a neîndurarii, a vigilenţei maniacale, a crimei de stat ridicata la rang de virtute politica.