Spre deosebire de predecesorul sau, Cominternul, noua structura nu avea acoperire globala şi conţinea doar un numar preselectat de partide comuniste europene. Prima reuniune a acestei organizaţii a fost dominata de principalul ideolog sovietic Andrei Jdanov, care se afla în corespondenţa permanenta cu Stalin. Tot el a pronunţat un celebru discurs prin care descria lumea drept un câmp de lupta între doua „lagare”: cel „progresist”, condus de URSS, şi cel „imperialist”, dominata de Statele Unite. „Organul” Cominformului era saptamânalul Pentru trainica, pentru democraţie populara. Numele fusese ales de însuşi vozhd-ul sovietic. Tertipul era ca media occidentale sa ofere cu fiecare menţiune a numelui şi o repetare (involuntara) a sloganurilor comuniste.
Iniţial, Cominformul şi gazeta lui au avut sediul la Belgrad. Dupa ruptura cu Iugoslavia şi excomunicarea lui Tito, s-au mutat la Bucureşti. Prima Rezoluţie anti-iugoslava a fost adoptata în 1948 în capitala româna. Un an mai târziu, în cadrul unei întruniri la Budapesta, Partidul Comunist Iugoslav a fost catalogat drept „o banda de asasini şi spioni”. Primul redactor-şef al gazetei a fost Pavel Iudin, unul din cei mai de încredere cerberi ideologi ai lui Stalin. Era membru al CC al PCUS, la fel ca succesorul sau, Mark Mitin. Tot el a fost unul din autorii micului tratat hagiografic cu pretenţii de „Scurta biografie” a lui Stalin.
Dupa moartea lui Koba în martie 1953, Cominformul şi-a pierdut relevanţa şi a fost desfiinţat oficial în 1956. În Iugoslavia, susţinatorii celor doua rezoluţii împotriva lui Tito au fost arestaţi şi deportaţi în sinistrul lagar de la Goli Otok. Erau corect denumiţi „cominformiştii”, iar Tito şi camarila sa i-a tratat de o maniera necruţator stalinista. Istoricul Ivo Banac a scris un excelent volum pe acest subiect, cu titlul With Stalin Against Tito. Cominformist Splits in Yugoslav Communism (Cornell University Press, 1988). În fapt, a fost tocmai aceasta lupta împotriva cominformiştilor cea care a dat forma şi substanţa viziunii socialiste alternative a lui Tito. Privind în urma, Cominformul a reprezentat o importanta instituţiei propagandistica sovietica pe parcursul primului deceniu al Razboiului Rece, o portavoce a obiectivelor sovietice, dar nu a atins vreodata autoritatea, nivelul de impact şi influenţa Cominternului. În epoca „coexistenţei paşnice” şi a reapropierii sovieto-iugoslave, Cominformul devenise o relicva stânjenitoare...
PS: Tatal meu, la acea vreme director-adjunct al Editurii Politice şi şef al catedrei de socialism ştiinţific la Universitatea din Bucureşti, era responsabil pentru ediţia în limba româna a saptamânalului Pentru pace trainica. Reprezentantul PMR în conducerea gazetei era Stela Moghioroş, veterana a partidului, casatorita cu secretarul CC şi membru al Biroului Politic, Alexandru Moghioroş. La începutul anului 1958, tatal meu a fost numit, pentru o scurta perioada, reprezentant al PMR în redacţia nou-înfiinţatei reviste internaţionale Probleme ale pacii şi socialismului, cu sediul la Praga. În septembrie 1958, a fost rechemat la Bucureşti şi, ca urmare a unei anchete de partid, a fost exclus din PMR pentru „activitaţi fracţioniste”.
Redactorul-şef revistei pragheze era Alexei Rumianţev. Printre cei care au mai lucrat acolo s-au numarat mulţi din cei ce aveau sa devina principalii promotori ai glasnost-ului, nume precum Ivan Frolov, Fiodor Burlaţki şi Gheorghi Şahnazarov. Reprezentantul Partidului Comunist Francez şi prieten apropiat al tatalui meu era fostul stalinist inflexibil Jean Kanapa, mai târziu membru al Biroului Politic şi înflacarat eurocomunist. Pentru o scurta perioada de timp, reprezentantul Partidului Comunist din Cehoslovacia a fost un tânar absolvent al Şcolii Superioare a PCUS din Moscova pe nume Alexander DubÄek...