Ei au aparat drepturile individului ca fundament non-negociabil al unei lumi în care speranţa înca mai are sens. Pleşu a expus în mod continuu coruperea limbajului politic prin aceşti demagogi lipsiţi de jena care se pretind virtuoşi tribuni. El a articulat o etica a demnitaţii în opoziţie cu narcisismul bombastic, cinismul agresiv şi obnubilarea sistematica a memoriei (vezi şi Andrei Pleşu, Obscenitatea publica, Bucureşti: Humanitas, 2005).
Liiceanu a publicat mai multe carţi şi manifeste publice în care critica foarte ferm poluarea exasperanta a spaţiului public prin aceşti lachei ai vechiului regim (vezi şi Gabriel Liiceanu, Despre ura, Bucureşti: Humanitas, 2007). Deloc surprinzator, aceşti mârşavi impenitenţi s-au regrupat şi l-au acuzat pe cel mai avizat traducator şi interpret al lui Heidegger în româna de plagiat. Când Patapievici şi-a publicat iluminanta carte despre ceea ce el numeşte „omul recent” (faptura care şi-a pierdut simţul moral şi transcendenţa spirituala), a fost violent atacat de catre custozi auto-proclamaţi ai unei ciudate versiuni postcomuniste a corectitudinii politice (vezi H.-R. Patapievici, Omul recent, Bucureşti: Humanitas, 2004).
Aşa cum nota adesea şi Václav Havel, ultimul punct de referinţa în climatul politic postcomunist al cinismului generalizat, urii şi intoleranţei este înca de gasit în cautarea antipolitica a unei vieţi în adevar. Din nou, intelectualii se gasesc într-o poziţie ambivalenta (vezi Václav Havel, Summer Meditations, New York: Vintage Books, 1993). Ei au fost cei care au condus lupta împotriva comunismului mitocratic. Ei au împraştiat nimbul util doar sieşi al sistemului şi au pornit o cautare morala a adevarului care i-a convins pe mulţi sa-şi rişte vieţile şi sa iasa în strada. Tot ei au contribuit în mod decisiv la spulberarea auto-suficienţei elitelor.
Poate fi spus ca intelectualii au fost groparii marxismului instituţionalizat. Respingerea lor anti-autoritara a paradigmelor utopice au generat un stil politic bazat pe încredere şi dialog, care a ajutat ca multe dintre revoluţii sa evite violenţa şi varsarea de sânge. În zilele noastre, din nou, meritele lor sunt puse sub semnul întrebarii de catre indivizi care nu au un trecut disident, ale caror singure însuşiri sunt acelea de a şti cum sa profite de oportunitaţi tip bandwagon.
Faptul ca intelighenţia critica a îmbraţişat un etos individualist a influenţat într-o mare masura orientarea democratica a transformarilor revoluţionare. Intelectualii critici au presupus ca prin detectarea capcanelor istoricismului marxist, cu al sau potenţial totalitar, vor putea sa anuleze, sa distruga factorii ispititori din toate ideologiile. Acest lucru, cum s-a vazut, a fost o iluzie.
În lumea postcomunista, mulţi oameni sunt atraşi de crezuri rudimentare şi adesea autoritare. Vedem aparând doctrine care sunt legate de rasism, naţionalism turbat şi corporatism social. Mai conteaza, aşadar, intelectualii în lumea politica postcomunista? Sau are dreptate Leszek KoÅ‚akowski atunci când observa ca dezamagirea intelighenţiei faţa de teleologiile redemptiv-apocaliptice a dus la împuţinarea poziţiilor profetice? Nu vom putea raspunde decât daca ramânem dedicaţi valorilor întrupate atât de generos de aceşti intelectuali critici...