Danalache şi Rautu, aceasta pereche macabra, ar putea intra în istorie drept bivolul turbat şi vulpoiul dialectic. De altfel, soţia lui Danalache lucra la cabinetul lui Rautu. Sora ei s-a casatorit cu Ştefan Bârlea, colegul lui Ion Iliescu în conducerea UASR, viitor şef al Planificarii şi şef al cabinetului lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80.
Scrie Popescu: „Oricum, partitura Miliţei Petraşcu a fost istovitoare şi demoralizanta pentru intelectualii din sala, o forma deviata de tortura morala impusa de cel torturat, care îşi oferea mereu, cu o indiferenţa masochista aş spune, parţi ale spiritului pentru a fi molestate sau trecute la rubrica de pierderi. Îndoirea şirei spinarii ei era o îngenunchere a tuturor” („Cronos autodevorându-se…”, Memorii, Vol. I, Curtea Veche, 2005, p. 181). Îngenunchere (deci) şi a lui Dumitru Popescu, membru al Biroului CC al UTM.
În viziunea politrucului în ascensiune, înţelegem din acest text, victima era de fapt culpabila de demonismul scenariului. Rar am întâlnit o asemenea schimonosire a adevarului istoric. Popescu ştie (o scrie negru pe alb) ca marea sculptoriţa Miliţa Petraşcu şi prietenii ei erau la un pas de arestare. Ce puteau face decât sa mimeze penibilul ritual al „autocriticii”? Aşadar, afirma Popescu, Miliţa Petraşcu „a luat o nota prea domoala, prea flasca pentru împrejurarile date. Ea n-a reuşit sa-şi înfrunte anchetatorii cu incisivitate, sau macar cu un timbru cât de cât semeţ în voce”. Ce-ar fi trebuit sa faca artista? Sa se ia la trânta cu Danalache? Sa-l scuipe în faţa pe „Malvolio” Leonte? Timp în care el, Popescu, asista „ghemuit într-un scaun din fundul salii, ca un înspaimântat martor întâmplator al sabatului cel mai deşanţat” (p. 179).
Rautu se situa, cultural vorbind, la ani lumina distanţa de Danalache. Era însa un personaj de o amoralitate proverbiala, expert în salturi mortale şi artificii doctrinare, întruchipa perfect ceea ce se numeşte une vieille crapule stalinienne. Portretul perfectului acrobat merita citat: „Fusese cineva la viaţa lui Leonte Rautu: pe de o parte, prestigios activist al Kominternului, responsabil al postului de radio Vorbeşte Moscova în limba româna în timpul razboiului, iar dupa 23 august, sub Dej, atotputernicul şef al propagandei României comuniste, pâna târziu, dupa preluarea frâielor de catre Ceauşescu; pe de alta parte, intelectual dedublat la sânge între dogmatismul stalinist, vehement şi intolerant, şi o mladiere de suprafaţa, o fluiditate înşelatoare a vorbirii, un gust intrinsec pentru artele subtile, pentru ideile întortocheate, dat în vileag în clipe de neatenţie sau de mare efuziune. Petru Dumitriu l-a numit Malvolio şi a facut din el prototipul intrigantului perfid. N-a fost numai atât: omul întruchipa o drama, din pacate cea mai derizorie posibila, a celui ce se confunda într-atât cu o îndatorire precara, încât ajunge sa uite ca nu crede în ea”. („Angoasa putrefacţiei”, Memorii, Vol. IV, Curtea Veche, 2006, pp. 10-11). Scriind despre Leonte Rautu, Dumitru Popescu vorbeşte, de fapt, despre el însuşi...