Apropo, sunt multe, sunt putine medaliile obtinute la Londra? Sa vedem. În comparatie cu ultimele doua Olimpiade sunt ohooo, tare multe. De la Beijing ne-am întors cu o medalie, de la Atena cu… zero. Pâna acum, la fel de multe, tocmai 2, obtinusem în Atlanta si Sydney. Ma întreaba unii curiosi de prin Bucuresti: “câte medalii a strâns Moldova?” Le raspund mai în gluma, mai în serios: “Moldova a adunat doua medalii si toate… de bronz”. Unii, surprinsi de “performanta”, nu se feresc sa ne ia peste picior. Acestor zeflemitori le raspund invariabil: poate pentru straini doua medalii sunt foarte putine, derizorii chiar, dar pentru moldoveni reprezinta un rezultat uluitor. Sa traiesti în 12 metri patrati, sa te duci la antrenamente zi de zi, sa ai parte de conditii de ev mediu, sa ai o viata care se compara poate doar cu cea a sportivilor din Burkina Faso si totusi sa urci pe podium… Mi se pare mai mult, mult mai mult decât o medalie. Fata asta, micuta asta de fetita halterofila trebuie pusa pe stema, nu alta. Le mai spun mistocarilor, vedea-i-as pe sportivii americani, chinezi, rusi antrenându-se în conditiile noastre. Nu ar rezista nici o saptamâna. Caci Olimpiada nu este doar ceea ce se vede la televizor, în timpul întrecerilor. Olimpiada începe din sala de antrenament, începe cu conditiile în care traiesti sau te chinui sa traiesti. Un sportiv moldovean trebuie sa treaca prin mult mai multe greutati ca sa ajunga la performanta celor ce se antreneaza prin Atlanta, Moscova ori Beijing. Poate de aceea si suntem printre cei mai buni din lume la ridicat greutatile - ne-am obisnuit cu ele. Noi trebuie sa fim de 10 ori mai buni ca sa ajungem la rezultatele lor. Viata este nedreapta, dar multi reusesc sa o învinga.
-
Asa ca, stimati cetateni moldoveni si nu numai, cele doua medalii ale noastra valoreaza cât sute de-ale lor. Sa nu ne mai plângem de greutati, dragilor, haideti… sa le ridicam. Asa au facut Cristina si Anatol, halterofilii nostri de aur. Da, da, de aur, nu de bronz. Doar ei au crezut în steaua lor si au actionat, nu au asteptat sa le pice din cer, cum fac multi altii. Citeam un blog al unui cetatean român stabilit în Chisinau, un român mai moldovean decât majoritatea moldovenilor, care este mândru de reusita sportivilor din Republica of, of, of Moldova. Zice Doru Petruti: “Asteptam ca altcineva sa ne dea, sa ne faca, sa ne uneasca, sa ne împarta, sa ne bage macar în vreo uniune euro-asiatica. Asteptam drumuri, spitale si parca lista e fara sfîrsit… Într-o tara ce parca exceleaza în a astepta tot felul, Cristina Iovu si Anatoli Cîrîcu n-au asteptat nimic. S-au dus la Londra si s-au întors cu medalie olimpica.” Iat’asa, dragi moldoveni!
-
Caci daca nu ne respectam noi, nu nerespecta nici altii. Acum sa vedeti ce legatura are gonoreea din titlu cu reusita sportivilor nostri? O sa ramâneti socati ca si mine. Mi-a dat cineva un articol din revista americana The Atlantic. Zice, citeste bine, o sa fii surprins neplacut. Ei bine, în articol se vorbeste despre gonoree, care este din ce în ce mai tare si care a eliminat o lista întreaga de medicamente ce nu o pot trata. La un moment dat se face si o comparatie mai mult decât ciudata: “If this was the Olympic 400 IM, gonorrhea would be the Ryan Lochte and our antibiotics would be the guy from Moldova.” Cu alte cuvinte, “daca eram la natatie, 400 de metri mixt, gonoreea era campionul Lochte, iar antibioticele ar fi fost tipul din Moldova.” Na! Unde dai si unde crapa. Am ajuns si termen de comparatie pentru medicamentele împotriva bolilor sexuale. Am verificat, din cei 22 de sportivi înscrisi pe lista am avut si noi un înotator, pe Danila Artiomov, dar nu la 400 mixt, ci la 100 bras, care, este adevarat, a ajuns ultimul la final. Oare are curaj Ministerul de Externe si domnul Leanca sa trimita o scrisorica în care sa le ceara explicatii domnilor de la The Atlantic? Nu de alta, dar saracie, nimicnicie si putine medalii nu înseamna si lipsa de onoare!