Recent am avut “o escapada” de un weekend la Chisinau. Am aterizat cu avionul, pardon, cu caruta Air Moldova pe Aeroportul International, pardon, pe Aerodromul Raional. Zeci de taximetristi cu fete buhaite asteptau deja sa sara pe mine, însa i-am fentat. Am vrut cu tot dinadinsul sa ajung în oras cu “rutiera”, cu aceasta inventie suta la suta moldoveneasca. Pentru necunoscatori, “rutiera” se doreste a fi cel mai rapid si comod mijloc de transport din oras. În realitate, “rutiera” este o fosta dubita, de regula Mercedes-Benz, reconditionata în fuga. Adica s-au montat niste scaune înghesuite, de esti obligat sa stai cu genunchii la gura si s-au bagat bare de care oamenii sa se tina. Calatorii stau ca niste scrumbii transpirate fie vara, fie iarna, iar soferii, majoritatea lor niste grobieni sadici, opresc la fiecare doua secunde pentru a mai lua musterii. Asadar, adio comoditate, adio rapiditate. Într-o “rutiera” ar încapea teoretic 20 de oameni. Practic, intra si 40, si 50. Oamenii stau claie gramada, uneori peste sofer. Într-un astfel de transport în comun am ales sa parcurg cei aproape 10 kilometri, care despart aerodromul jigarit de Chisinaul meu iubit aflat în suferinta maxima.
-
Am analizat atent oamenii. Nu ma interesau hainele lor. Oricum moldovenii au o abilitate curioasa: reusesc sa se îmbrace dubios de elegant - de parca au toti bilet la Opera - mascând astfel saracia lucie din care provin. Asa ca urmaream fetele oamenilor. Priviri îngrijorate, sprâncene încruntate, buze crispate, per total, niciun zâmbet. Ba da, au zâmbit doua cucoane. Una i-a facut loc alteia în “rutiera”, dar si-au vorbit ruseste. În concluzie, în scurta calatorie de la aerodrom pâna în oras doar doua rusoaice au zâmbit, au fost vesele si si-au adresat cuvinte binevoitoare. În rest, soferul, pasagerii, toti cei cu care am intrat în contact au vorbit repezit, apasat, de parca le datorezi bani. Eu, fiind moldovean, stiu ca asta vine din dorinta de a parea mai important în fata strainului cu care conversezi.
-
Am coborât din “rutiera”. Orasul m-a întâmpinat si mai trist. Trotuarele sparte. Sosele zoioase, garnisite cu gramezi uriase de zapada pe margine. Totul facea o impresie trista, bacoviana. În special zapada care se înegrise deja si care se topea, alimentând zloata de sub picioarele oamenilor. Într-o clipa m-am umplut de noroi. Acum e clar de ce nu zâmbesc oamenii prin oras. Eram chiar în centrul Chisinaului, asa ca m-am uitat curios spre primarie. Oare si Dorin Chirtoaca locuieste în orasul acesta? Oare tânarul, desteptul Dorin, pe care îl cunosc înca din vremurile când era un ONG-ist curajos mai este primarul Chisinaului? Am intrat în McDonald’s. Voiam sa gasesc o priza sa-mi încarc telefonul. Ca sa-mi justific prezenta am cerut un meniu. Am ramas masca: trebuia sa dau pe cancerigenele acelea aproape 60 de lei. Adica pe un sendvis, niste cartofi si un pahar de cola. Un functionar simplu din primaria Chisinaului câstiga în jur de 2000 de lei. Asta înseamna 30 de meniuri la McDonald’s… Acum mi-e clar de unde vin privirile îngrijorate.
-
Va jur, nu banii sunt cei mai importanti. Sa presupunem ca printr-o minune reusesti sa fii bine platit la Chisinau. Oare esti cu adevarat fericit? Esti fericit când mergi cu copilul tau la spital si trebuie sa suporti toate umilintele unui sistem sanitar foarte bolnav? Esti fericit când realizezi ca nu gasesti gradinite, scoli, licee civilizate pentru copilul tau deoarece sistemul de învatamânt din Moldova este repetent? Esti fericit când locuiesti într-un bloc în care casa scarii este plina de fecale si mizerie, însa nimeni nu se gândeste sa curete pentru ca nivelul lor de implicare civica se termina în pragul propriilor apartamente, iar de curatenia în bloc trebuie sa se ocupe primaria? Deci, dragi moldoveni, va înteleg de ce aveti fetele triste. Si eu as fi în locul vostru. Un singur lucru nu-l înteleg, de ce nu plecati daca va este greu în halul acesta?