Recunosc, m-a socat sondajul in care 56 la suta dintre moldoveni au spus ca regreta Uniunea Sovietica. Doar atat? Doar 56%? Oau. Pai, este minunat. Asta inseamna ca moldovenii inca sunt niste optimisti. Pentru ca, sincer sa fiu, la cat de saraca si amarata este tara, ma asteptam la cel putin 80 la suta. De fapt, cred ca intrebarea sondajului a fost pusa prost. Daca moldovenii ar fi fost intrebati, credeti ca traiati mai bine in Uniunea Sovietica, procentajul ar fi fost mult mai mare. Nu stiu daca moldovenii vor neaparat inapoi in URSS. Stiu ca romanul dintre Prut si Nistru, parerea mea, a dus-o mai bine din punct de vedere financiar intre anii 1970 – 1989.
Nu ma bazez pe studii sau sondaje. Vorbesc din perspectiva mea, a parintilor mei, a vecinilor din satul meu, a oamenilor pe care ii cunosc. Parerea mea si a lor este ca pe vremea URSS-ului sau a Savokului (asa i se mai spunea Uniunii Sovietice) se traia mai bine. Repet, nu in vremea colectivizarii, a deportarilor. Vorbesc de anii 1970 – 1989. Da, erau foarte multe neajunsuri. Da, era greu, dar acum traim un dezastru… Sa va zic de ce. In primul rand, mai toti aveau un loc de munca. Si asta este foarte important. Pentru ca un loc de munca nu iti aduce doar bani, iti aduce siguranta zilei de maine. Iar oamenii care sunt siguri ca si maine vor avea un venit sunt mai linistiti, mai calmi. Oamenii din satul meu aveau alte fete pe atunci. Aveau timp de socializat impreuna, iar socializarea nu insemna barul din centrul satului unde se bea pe caiet. Isi permiteau sa mearga la cinema, chiar si la teatru sau circ.
Serviciile sociale erau net superioare celor din ziua de astazi. In sat exista un spital in adevaratul sens al cuvantului. In centrul Raional era si o policlinica buna. Tot in satul meu de bastina era o librarie, o farmacie, un club/centru cultural cu cinema si multe alte activitati culturale. Aveam o gradinita mare, care s-a inchis si apoi a fost distrusa complet imediat dupa 1989. Imi amintesc ca scoala era bine echipata si chiar se facea carte pentru ca ”invatatorii” nu erau obligati sa munceasca ca acum la prasit. Ei aveau salarii decente. Din ce mi-a povestit mama, universitatile nu erau niste paradisuri. Cu toate acestea, puteai sa inveti fara sa stai in carca parintilor. A fost si cazul ei. Ori, in zilele noastre, nu ai aproape nicio sansa sa faci o facultate daca nu primesti sprijin financiar de acasa. Da, in magazine lipseau multe lucruri, dar mancare aveam, mancarea nu a fost pe cartela niciodata. Tin foarte bine minte cozile la magazine. Dar stiu ca erau in special pentru haine, incaltaminte, electrocasnice si mai putin pentru mancare.
Imediat dupa prabusirea Uniunii Sovietice a venit si prabusirea economica. Am trait-o pe viu. A fost o tragedie. Iar cand zic asta nu exagerez.
Stiu foarte bine cum a fost. Tin minte discutiile infrigurate si soptite ale parintilor mei. Tata nu avea loc de munca. Mama nu isi primise salariul vreo jumatate de an.
Nu mai aveam niciun ban in casa. Si nu doar banii, mancarea devenise o problema. Faceam turte pe plita in loc de paine si amanam cat puteam taierea ultimei gaini. Mai aveam o jumatate de sac de faina si un kil de zahar. Imi faceam temele la lumanare si ne temeam pentru ziua de maine. Am ramas fara tata pentru aproape 2 ani si l-am vazut doar din fotografii, l-am auzit doar la telefon si in lacrimile mamei. Fratele meu micut a facut primii pasi fara tata.
A trebuit sa plece de acasa ca sa ne trimita bani sa supravietuim. A fost cumplit. Cand s-a intors acasa, ne-a imbratisat, iar apoi s-a dus glont la micutul care dormea in patul sau. Nu-l vazuse doi ani.
Saracia mi-a marcat copilaria si nicio data statistica nu o sa ma faca sa cred ca moldovenii o duc mai bine astazi decat in Uniunea Sovietica. Pentru ca eu stiu cum a fost si cum este. Nu, nu vreau in Uniunea Sovietica, dar nu-mi spuneti ca acum se traieste mai bine decat atunci, ca nu va cred. Este parerea mea. Voi, ce credeti?
Sursa: Blogul lui Vitalie Cojocari