Intrucât astazi este o zi deosebita pentru crestinii ortodocsi, am gasit de cuviinta sa propun pentru discutie si un subiect mai deosebit, pe potriva invitatilor mei deosebiti. Vom vorbi despre icoane, dar fara pretentia de a ne adânci în etimologie sau în clasificari academice. Mai curând as prefera sa vorbim despre icoana din perspectiva mea. A unui neavizat, chiar a unui ageamiu, care stie, ori mai curând intuieste, ca atunci când îngenuncheaza în fata unei icoane, se afla în fata unei porti ce face posibila conectarea interspatiala, sau în fata unei priviri ce vegheaza îndarat cosmogonia sufletului omenesc.
Cât de mult conteaza în acea clipa membrana pictata, ce face conexiunea? Aceasta întrebare, formulata ceva mai putin sofisticat, cred ca ma framânta din copilarie, când descoperisem ca icoana în fata careia îngenunchea cu evlavie bunica Stefania, era fisurata din spate de carii si avea pictura înnabusita de patina de vremi, vorba lui Eminescu. Bunica nu se aventura atunci sa caute vorbele cele mai convingatoare pentru un natafleata de la o scoala ateista, ci doar ma îndemna sa fac corect semnul crucii, stând cu fata spre scândurelele alea pictate, din care ningea mereu cu faina de lemn. Astazi, iata, ca am ocazia sa pun acea întrebare în fata unor interlocutori docti si chemati.
SURSA: Europa Libera