Dar pentru ca în legislaţie existau lacune şi contradicţii privind masura libertaţii noastre, fiecare dintre noi improviza cum ştia mai bine şi cum îi spunea conştiinţa. Iar fix în privinţa treburilor etno-lingvistice, conştiinţa mea îmi spunea ceea ce ştiţi şi voi: limba oficiala a RM este româna, prin urmare era suficient sa vorbeşti româneşte la serviciu pentru a-ţi îndeplini cu succes îndatoririle.
Evident, daca intram în contact cu vreun anglofon, francofon sau rusofon care nu era originar din RM, vorbeam cu el în engleza, franceza sau rusa, dupa caz. Şi era absolut normal, având în vedere ca aveam trecut în CV ca vorbesc cele 3 limbi straine, fapt care, teoretic, m-a ajutat la angajare. De multe ori, însa, eram contactaţi de moldoveni rusofoni, care refuzau sa vorbeasca româneşte, iar unii dintre ei chiar insistau sa le vorbim ruseşte. Reacţia mea şi a unora dintre colegi era urmatoarea: daca nu vreţi sa vorbiţi româneşte, ramâneţi la rusa, dar nu încercaţi sa ne obligaţi sa vorbim şi noi tot în rusa. Reacţionau ţâfnos de cele mai multe ori, dar le trecea pâna când ne apelau cu urmatoarea ocazie. Aşa am întins-o aproape un an jumatate şi n-a paţit nimeni nimic. La şedinţele comisiei, însa, fiecare deputat vorbea cum îi venea, în rusa, sau româna (unii îi spuneau ”moldoveneasca” sau ”de stat”, desigur). Mai invitam din când în când stakeholderi din afara pentru a se adresa membrilor comisiei, care faceau la fel: vorbeau cum le venea.
Iar lucrurile mergeau, deşi fara tensiuni şi cu ceva mai multa încredere reciproca, ar fi mers mai bine. Scandaluri nu au fost niciodata, deşi, daca am fi avut jurnalişti la fiecare şedinţa, sigur ar fi putut stoarce nişte subiecte de ştiri despre ”tensiunile din şedinţa comisiei parlamentare”. Nu spun ca nu era tensiune pe subiecte identitare, doar ca aceasta izbucnea foarte rar, deputaţii adoptând mai degraba o atitudinea reciproc împaciuitoare şi umorista. Trist, dar adevarat şi totodata reprezentativ pentru societatea în care traim. Deşi simţim deoseori ca ne este lezata demnitatea naţionala/culturala/identitara/etnica (sau ziceţi-i cum vreţi), rareori avem taria de a ne apara punctul de vedere. Argumentat, cu tact, fara agresivitate şi lipsa de respect faţa de fiinţele umane din faţa noastra. Din propriile mele experienţe, unul dintre motive este ca rareori ai cu cine, întrucât nici rusofonii moldoveni nu sunt cei mai buni comunicatori, sau cei mai rabdatori indivizi din lume. De fapt, trebuie sa fim sinceri şi sa recunoaştem ca e o problema comuna de comunicare, care-şi are radacinile în sute de ani şi de evenimente care şi-au lasat amprentele în conştiinţele noastre, ale tuturor. Şi nimeni nu s-a ocupat la modul serios şi programatic de remedierea acestor rani deschise care, iata, sunt zgândarite cu efect la fiecare pas.
Tocmai de aceea, a veni acum cu o declaraţie precum a fost cea a tovaraşei Hrenova, este o dovada de iresponsabilitate şi de lipsa de respect faţa de toţi cetaţenii RM, nu doar faţa de majoritatea românofona. De cealalta parte, deputaţii cu o identitate naţionala mai pronunţata n-au avut cum sa nu se revolte. Este pacat ca rusofonii din parlament n-au reacţionat şi ei în virtutea calitaţii lor de aleşi ai poporului. Ar fi putut, de exemplu, sa-şi roage colega de fracţiune/majoritate parlamentara informala sa-şi demonstreze cunoştinţele de limba româna acumulate timp de 2 ani de studii urmaţi (dupa cum ea însaşi ni s-a confesat). Sau, ar fi putut sa-i aminteasca de faptul ca întregul sau partid al socialiştilor ”iubeşte Moldova”, aceea plina de moldoveni românofoni şi al carei popor îl reprezinta tovaraşa, deşi s-a nascut în Rusia. Dar n-a zis nimeni nimic, pentru ca deputaţii noştri au prostul obicei de a ne reaminti ca ei nu sunt cu nimic mai buni decât majoritatea celor care i-au ales; şi pentru ca ei ştiu ca puţini dintre ei pot vorbi corect oricare dintre limbile acestei minunate lumi. Inclusiv rusa. Mai toţi au câte o musca pe caciula şi e normal ca ”muscoşii” sa se ţina aproape unii de ceilalţi.
Iar pâna când noi toţi le vom permite unor personaje ca Hrenova sa fie alese în funcţii de demnitate publica, sau fie şi în fruntea unor asociaţii de relicve ale defunctului imperiu sovietic (de ex: Asociaţia pentru protecţia drepturilor veteranilor şi invalizilor „Echitate”), vom suferi cu toţii de sindromul ”hrenova”, acela care ne face sa bagam gunoiul sub preş şi sa ne prefacem ca nu miroase.