Imi pareau simpatice chiar pentru faptul ca atunci cand le taia calea vreun barbat, se opreau din mers, se plecau un pic din spate, in semn de respect si il salutau cu voce supusa.
Eu nu aveam bunici si ii invidiam pe semenii mei, de aceiasi varsta, care se laudau cu acadele din basmaluta „fermecata” a mamei Tudora lu’ Radeanu, iar in lungile nopti de iarna, langa soba, visam ca va veni o zi cand voi merge cu pas martial prin sat si mama Paraschiva lu’ Vraghi ma va saluta inainte ca eu sa deschid gura, asa cum le spunea „Buna ziua” altor baieti mai mari ca mine, care odata scapati de armata, brusc treceau in categoria barbatilor demni de respectul tuturor babelor din sat.
Cu toate astea, dorinta mea ca babele sa dispara din peisajul rustic al copilariei mele, nu slabea nici macar atunci cand o vedeam pe mama Marita lu’ Bostanica bocindu-si barbatul mort pe front. Mama Marita, era vecina familiei noastre de „fontonari”, cu trei aguti in batatura casei acoperita cu stuf, cu prispa de lut si braie trase cu smoala, in care isi crescuse cei doi feciori. Traia in aceiasi curte cu mezinul.
Poraia toata ziua cu tot felul de trebi in jurul casei. Isi mustruluia nepotelele si isi strunea, cel putin, odata pe zi nora. O data la doua, trei luni mama Marita oferea, pentru vecini, cate un spectacol pe care visez sa-l pun vreo data pe hartie: se intampla de obicei seara, dansa bea de una sigura un ulcior de vin, mai apoi isi smulgea broboada de pe cap, lasand parul sur sa-i cada pe umeri, se prabusea pe prispa, se apuca cu mana osoasa de frunte si scotea un „offff…” prelung care servea drept semnal de inceput pentru cea mai dramatica naratiune pe care am auzit-o vreodata.
Au trecut multi ani. S-au schimbat multe lucruri de atunci: a secat fantana lu’ Lupoaica, s-o ponorat dealul lu’ Prepelita, s-o infundat rapa lu’ Chiminga, dar babele din sat traiesc. Sunt imbracate in aceleasi bundite roase, merg tot asa catinel cu „coghilita” pe spate, se sprijina in acelasi bat de visin ca acum 40 de ani si doar ochii…, ochii lor parca imi amintesc de niste fetiscane zvapaiate in minijupe, care sareau cu nerusinare din bratele lui Vasile Fusa, calare pe „Java” lui Costica Luchian.
Oachesele alea au disparut toate sau, cel putin, nici una dintre fetele din sat nu mai seamana cu ele, iar babele traiesc si neamul lor dainuie peste ani in ciuda tuturor transformarilor sociale, modei postmoderniste si progresului stiintific.
In perioada „perestroikai gorbacioviste” triam o stare de fericire atotcuprinzatoare. Aveam certitudinea ca in cinci, zece ani vor disparea pentru totdeauna secretarii de partid – cazoni si tafnosi; liderii comsomolisti – servili „ la raikom” si imbatosati printre muritori; presedintii de colhoz – autoritari si hoti; brigadierii – prosti si fuduli; „nacealnicii” din „Moldcoop” si „Obsepit”- unsurosi si plin de sine; militienii, procurorii sovietici si judecatorii „norodnici” si, in sfarsit, am fost sigur ca vor disparea ireversibil dumnezeii religiei leniniste de la Comitetul Central.
Mai tarziu, in anii 90, au aparut ca din senin proxeneti, „raketi”, „valiutcici”, brigazi, „krase”, „avtaritati” criminale, „biznesmani” in sacouri bordo, „kileri”, „vori v zakone” – noua protipendada parea un roi de paraziti de-o zi, iar dezmatul lor – o deruta istorica de moment. Credeam ca va fi suficient sa facem o dezinfectare superficiala si vor disparea ca himerele de cosmar a unui vis de noapte.
Au trecut peste douazeci de ani, totul in jurul nostru se schimba cu o acceleratie halucinanta, mijloacele de comunicare pe internet si telefonia mobila au devenit obisnuite si accesibile tuturor, de la o banala reparatie de locuinta si pana la legile adoptate de Parlament, toate sunt europene, moldovenii scuipa, deja, coji de rasarita pe Broadway, pe Shamps-Elysees, in prejma Palatului Buckingham si discuta intre ei, barfele din sat, de la mii de kilometri, pe odnoklasniki.ru.
Chisinaul seamana tot mai mult cu un terci dubios de mizerie balcanica si lux occidental, in care circula masini germane de ultima generatie tehnologica, impodobite cu „Ghergevkaia lenta” si inscriptii razboinice „ Na Berlin!”.
Au trecut peste douazeci de ani si, desi totul in jurul nostru se transforma uluitor, in aceasta pepiniera malefica totul ramane la fel: secretarii de partid, liderii comsomolisti, presedintii de colhoz, brigadierii, „nacealnicii”, procurorii, judecatorii traiesc in armonie perfecta cu proxenetii, „raketii”, brigazile, „krasele”, „avtaritetii”, „kilerii” si „vorii”. Managementul Armatei Nationale este bazat pe „dedovscina” , politistii isi marcheaza sarbatoarea lor profesionala de ziua militiei sovietice, iar procurorii si judecatorii, au drept semnal sonor pentru apelurile clientilor lor din lumea criminala un cunoscut „sanson” rusesc – „Vladimerski Tantral”.
Cand eram mic veteranii de razboi erau oameni batrani. De atunci au trecut 40 de ani si, la 9 mai, in fiecare an urmaresc aceleasi scene, cu o mica schimbare – atunci spectacolul era tragic, acum este grotesc, iata de ce traiesc senzatia clara ca veteranii celui de al II-lea Razboi Mondial se nasc si astazi. Cand eram copil am auzit mai multe istorii de la pretinse victime ale „ocupatiei romanesti” despre palma jandarmului roman.
Astazi, in satul meu, un coleg de clasa care ramase repetent a doua oara in clasa cincea si care mi-a rupt trei foi din Tom Sawyer ca sa-si inveleasca vreo patru „pirojoace” acum sta pe post de popor, buhait de betie pe prispa casei si le povesteste copiilor ca doi dinti lipsa, din fata, i-au fost dezbatuti de un jandarm roman in anii treizeci.
Dintre noi au disparut cu desavarsire batranii intelepti, ale caror „patru clase la romani” stateau santinela la straja mentala si morala a acestei societati. Acum suntem descoperiti si vulnerabili pentru ca pe ulitele mlastinoase ale satelor noastre intalnesti la tot pasul cate o haimana alcoolizata, „cu opt clase la rusi” si cu cel putin o „hodka” la Vorkuta, care isi muta chistocul dintr-un colt al gurii in altul si te tot intreba: „Da nie, blea, si-ni dai?”.
Suntem o tara in care copiii dispar, iar batranii se nasc! Suntem o tara cu viitorul in spate si trecutul in fata! Suntem o tara unde oamenii cu integritate morala sunt indezirabili, iar criminalii in voga! Suntem tara in care nu te poti compromite daca furi, pentru ca din perspectiva trecutului care ne sta in fata: ceea ce fura astazi Plahotniuk si Filat, ne va apartine ieri.
Suntem tara in care „voroninii” se nasc in fiecare zi in memoria colectiva, iar „plahotniucii si filatii” isi cumpara pe bani furati trecutul si il convertesc speculativ in intentie de vot. Suntem tara pe care ar boci-o mama Marita lu’ Bostanica cu un tragism demn de memoria barbatului dansei, cazut pe frontul de rasarit, dar si de soarta ei de vadana asemenea destinului acestei societati intoarse de la tata civilizatie occidentale.