La 27 august 1991 eram în Piata Marii Adunari Nationale (PMAN) cu miile de cetateni ai nou-nascutei R.Moldova care nu stiau înca despre faptul ca marele ideal va fi terfelit timp de 20 de ani. Plec pe câteva zile din Moldova si tare as vrea, la revenire, sa mi se faca dor de PMAN ca atunci când aveam 20 de ani. Ce sa facem sa ni se faca dor de PMAN?
La care eu am întebat-o care era marele ideal ? N-am primit un raspuns si de aceea mi-a venit idea sa scriu despre acest ipotetic “mare ideal” de acum 20 de ani.
Am mai facut în trecut bilanturi jubiliare în revista ACUM: Separatismul nistrean la vârsta majoratului, http://www.acum.tv/articol/8317/, Republica Moldova – doua decenii de deriva, http://www.acum.tv/articol/17006/ si de aceea trebuie sa fiu atent sa nu ma repet.
Îmi aduc aminte ca acum 20 de ani, jurnalist fiind la BBC Redactia Româna, ascultam cu mare interes relatarile trimise zilnic de la Chisinau de colega mea, Oana Lungescu (actuala purtatoare cuvânt a NATO), si mai ales istorica relatare din PMAN (nu era în direct, pe vremea aceea nu erau telefoane mobile) din 27 august 1991.
A fost, fara doar si poate, un moment emotionant, petrecut la mai putin de o saptamâna dupa esuarea puciului de la Moscova, care a dat lovitura de gratie muribundei Uniuni Sovietice.
Dar ceea ce a urmat a fost dezmagitor, dar, privind înapoi cu detasare, total nesurprinzator.
Unire iluzorie
Asteptarile privind unirea cu România nu s-au materializat (ele erau mai degraba prezente pe malul de vest al Prutului decât pe cel de est) si starea de spirit din PMAN s-a schimbat treptat, mai ales dupa razboiul de la Nistru, izbucnit la 2 martie 1992, în ajunul ceremoniei de primire a Republicii Moldova ca membru al ONU.
Si s-a schimbat într-atât de tare, încât la primele alegeri multipartite de la 27 februarie 1994 partidele anti-unioniste si românofobe au obtinut o victorie covârsitoare, iar o saptamâna mai târziu, la cvasi-referendumul “La Sfat cu Poporul”, 94% dintre cei prezenti la urne s-au pronuntat în favoarea mentinerii independentei Republicii Moldova.
Am auzit adeseori parerea ca România a “pierdut ocazia favorabila” din 1991 pentru Unire, dar eu cred ca aceasta ocazie nu a existat niciodata. Nu doar fiindca trupele sovietice mai erau înca prezente la acea data pe teritoriul Republicii Moldova, dar pâna la urma nici starea de spirit nu era prielnica pentru asa ceva. E greu de crezut ca aceasta stare de spirit, presupusa a fi predominant favorabila Unirii, s-a schimbat atât de radical în doi ani si jumatate, încât sa duca la rezultatul din februarie-martie 1994.
Chiar si la cele mai recente alegeri parlamentare, din 28 noiembrie 2010, majoritatea voturilor exprimate si a mandatelor în Parlament a fost obtinuta de partide românofobe si româno-sceptice – Partidul Comunistilor (PCRM) si Partidul Democrat (PDM).
Pretul social al independentei
Dar caracteristica ultimelor doua decenii în Republica Moldova a fost saracia. Fosta cea mai saraca provincie a României Mari si republica agrara a URSS nu a putut depasi acest handicap.
Singura salvare de la faliment a tarii a constituit-o posibilitatea unui numar impresionant de cetateni de a pleca si a munci în strainatate, mai ales în tarile Uniunii Europene. La un moment dat remitentele – banii trimisi de acesti cetateni acasa – reprezentau o treime din Produsul Intern Brut, record mondial.
Pretul social al acestei situatii este extrem de ridicat – o treime dintre copiii din Republica Moldova cresc fara un parinte si unul din noua fara ambii parinti, care sunt plecati la munca în strainatate.
Nici macar apropierea si apoi aderarea României la Uniunea Europeana nu a facut Unirea mai atractiva pentru moldoveni, majoritatea acelora care au depus cerere de redobândire a cetateniei României feacând-o din motive pragmatice (acela de a deveni cetateni UE) si nu sentimentale.
Ar fi putut fi altfel ?
Daca România lui Iliescu nu ar fi fost ezitanta ? Daca moldovenii nu ar fi ales si reales de atâtea ori românofobi si pro-rusi la putere ? Ar fi avut sansa “idealul” neclar de la 27 august 1991 sa se împlineasca?
În primul rând eu nu stiu despre ce ideal a fost vorba atunci, pentru ca acest stat si populatia sa nu s-a definit în termeni nationali, ezita între o orientare pro-occidentala si dependenta (de tip sindrom Stockholm) de fosta (?) putere coloniala de la rasarit.
Problema identitatii nationale a ramas în suspensie si cel mai elocvent în acest sens este ca, desi limba de stat este definita în Constitutie ca “moldoveneasca” la multe institutii, începând cu guvernul, ea figureaza pe pagina de internet ca “româna”, premierul Vladimir Filat (liderul Partidului Liberal Democrat – PLDM), declarându-se român, în timp ce presedintele interimar, Marian Lupu (lider PDM), se defineste drept “moldovean” si spune ca vorbeste limba “moldoveneasca”, iar principalul politician unionist, Mihai Ghimpu (lider al Partidului Liberal – PL, aliat la guvernare cu PLDM si PDM) nu face propaganda unionista deoarece, dupa cum singur admite, stie ca asta nu aduce voturi.
Ideologia moldovenismului, desi încearca sa acrediteze o identitate nationala distincta de cea româna, nu a reusit sa prinda radacini, pentru ca de cele mai multe ori nu este decât o varianta mascata a pro-rusismului românofob.
O mostenire imposibila
Dar cred ca problema fundamentala a statului Republica Moldova este ca a luat nastere în coordonatele fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenesti (RSSM). Sa ne amintim ca frontierele actuale au fost trasate la 2 august 1940, la doar o luna de la ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Hertei de catre Stalin, care a luat de la fosta provincie tarista (numita impropriu de rusi “Basarabia”, care este de fapt acopera doar partea de sud, Tinutul Bugeacului) nordul – judetul Hotin – si sudul – judetele Ismail si Cetatea Alba (adica iesirea la Dunare si Marea Neagra), alipindu-i în schimb fâsia de pamânt de pe malul de est al Nistrului.
Priviti un pic harta si puneti-va aceasta întrebare: poate un astfel de stat sa fie viabil? Separatistii de la Tiraspol, cu sprijin de la Moscova, au demonstrat ca nu. Iar autoproclamata Republica Moldoveneasca Nistreana este un fel de coada care da din câine.
Economic vorbind, RSSM a fost programata sa functioneze ca o provincie agrara a marelui imperiu, iar când URSS s-a destramat a ramas doar cu independenta nominala, dar fara resurse energetice, iar azi este la intersectia dintre sferele de influenta ale Occidentului (Uniunea Europeana – unde sansele sale de aderare sunt practic nule) si Rusiei (a carei mâna lunga e mai tot timpul prezenta, de la stabilirea unui pret ridicat la gaze pâna la embargoul asupra importurilor de vinuri moldovenesti).
Si uite asa ajung la zicala din titlu. Stiu ca vor exista multi care se vor simti jigniti, dar nu au de ce. Nu este vina lor ca traiesc într-o tara care de 200 de ani (ce se împlini anul viitor) a fost mai timpul, de jure sau de facto, o gubernie a Moscovei si ca acum trebuie sa joace dupa regulile trasate acum 71 de ani de Stalin. Or titlul se refera la tara, nu la oamenii care traiesc acolo sau provin din acea tara.
Dar eu cred ca daca se vor privi înapoi (fara mânie), vor realiza ca poate am dreptate, ca acum 20 de ani si-au facut iluzii desarte si ca nu tin în mâna un bici, necum sa mai si faca trosc.
SURSA: acum.tv