În declaratia de independenta din 1991, limba este numita “româna”, dar la numai trei ani, în prima constitutie a statului independent Republica Moldova , limba de stat era numita “moldoveneasca”.
Autoritatile au încercat sa impuna denumirea materiei “limba moldoveneasca ” în scoli, dar demonstratiile de strada din 1995 au zadarnicit intentia si l-au determinat pe presedintele de atunci, Mircea Snegur, sa schimbe cursul moldovenist pe care-l adoptase dupa razboiul de la Nistru din 1992, în care separatistii de la Tiraspol sprijiniti de Rusia au reusit sa compromita orice speranta ca Republica Moldova va putea functiona în frontierele fostei RSSM.
A urmat o perioada tulbure, de ambiguitate, pâna în 2001 si venirea la putere a Partidului Comunistilor (PCRM), an în care ofensiva moldovenista s-a reluat. Liderii PCRM, în frunte cu Vladimir Voronin, nu au negat ca ar exista o identitate între româna si moldoveneasca , dar au spus ca denumirea limbii e o chestiune politica si ca e dreptul cetatenilor Republicii Moldova sa-si aleaga singuri denumirea limbii.
Comunistii au primit, aparent, o confirmare prin recensamântul din 2004, când 76% din cei recenzati s-au declarat moldoveni si doar 2% români, iar 60% la suta au declarat moldoveneasca limba materna, iar 16,5% româna. Adversarii PCRM au contestat valabilitatea rezultatelor, acuzând autoritatile de falsuri si manipulari.
Dupa caderea de la putere a PCRM în urma alegerilor din 29 iulie 2009 si venirea la putere a Aliantei pentru Integrare Europeana (AIE), politica oficiala românofoba care atinsese un paroxism în ultimele luni ale regimului Voronin a disparut, revenindu-se la ambiguitatea de dinainte de 2001.
Si nu-i de mirare, atâta vreme cât presedintele interimar, Marian Lupu, se declara moldovean si spune ca vorbeste moldoveneste, iar premierul Vladimir Filat se declara român si spune ca vorbeste româneste, în timp ce cel de-al treilea lider de partid din cadrul AIE, Mihai Ghimpu, este unionist, dar doar în calitate personala, nu si în cea de lider de partid, deoarece, potrivit propriilor declaratii, unionismul nu aduce voturi.
Ambiguitatea se reflecta foarte bine în paginile de internet ale institutiilor de stat. Unele indica în mod clar versiunea în limba româna – guvernul, ministerul de interne, Comisia Electorala Centrala, altele au pastrat limba moldoveneasca (printre acestea, fara surprize, Serviciul de Infromatii si Securitate – unde gasim fraza Conducerea si Colegiul Serviciului de Informatii si Securitate adreseaza cordiale felicitari concetatenilor cu prilejul Zilei Independentei Republicii Moldova si a sarbatorii nationale Limba Noastra!) , iar altele trec denumirea limbii sub tacere (presedintie, parlament, minister de externe – acesta folosind drapelul national în loc de denumire a limbii).
Situatia Republicii Moldova nu este o exceptie : sârbii, croatii si bosniacii, care înainte de 1991 vorbeau sârbo-croata, acum vorbesc, din motive politice, fiecare limba lor, desi diferentele sunt marginale si dezvoltate mai ales în ultimii 20 de ani. Dupa cum si macedonenii vorbesc macedoneana si nu bulgara.
În schimb în Elvetia, Austria si Tirolul de Sud/Alto Adige se vorbeste germana, în Belgia se vorbeste olandeza si în Cipru greaca, dupa cum engleza e limba vorbita în Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Jamaica, etc, spaniola în America latina si portugheza în Brazilia.
Româna se vorbeste, totusi !
Dar poate mai important decât denumirea limbii este modul în care se vorbeste româna în Republica Moldova. E drept, acum populatia majoritara e libera sa-si foloseasca limba, unica limba de stat pe teritoriul tarii, dar limba cea mai cunoscuta, daca nu si cea mai vorbita, ramâne rusa. Sfertul de populatie ne-românofona care traieste în teritoriul controlat de Chisinau nu vorbeste decât în proportie redusa limba româna.
Motivele sunt mai mult obiective decât subiective si tin de dominatia de 200 de ani – de jure sau de facto a Rusiei pe aceste meleaguri si de faptul ca rusa este o limba de circulatie mult mai larga decât româna. As dori ca nationalistii români care se plâng ca ungurii din România nu vorbesc româneste sa vada care e situatia la Chisinau, în capitala tarii, unde rusofonii îti raspund în mod regulat în ruseste daca li te adresezi în româneste, unde în parlamentul tarii se face traducere simultana în rusa pentru deputatii rusofoni (nu si invers) si unde în general limba rusa are o pozitie dominanta în mass media. Uitati-va câti unguri din România scriu în limba româna pe internet si încercati sa gasiti rusofoni din Moldova caer scriu în româna. Uitati-va cum parlamentarii UDMR vorbesc de multe ori mai corect româneste decât unii dintre colegii lor etnici români. Asa cum am mai spus, cei mai radicali unguri din România sunt nationalisti români daca-i compari cu sovinii rusofoni din Republica Moldova.
Limba româna vorbita în Republica Moldova este infestata de calcuri rusesti si nu doar la persoanele mai în vârsta. Am tinut un curs de radio-jurnalism la Chisinau în februarie anul acesta si am avut ocazia sa constat acest lucru la jurnalisti românofoni tineri.
Faptul ca în Republica Moldova se vorbeste limba româna este totusi o performanta, dat fiind faptul ca în perioada tarista (1812 – 1917) nu au existat scoli moldovenesti, iar dupa 1944 limba româna se vorbea “la bucatarie” si cu voie de la stapânire în public, strict controlat.
Dar ambiguitatea legata de denumirea limbii si raporturile lingvistice de subordonare, practic, fata de limba rusa sunt o rezultanta a crizei identitare a populatiei de aici care nu a decis niciodata clar în ultimii 20 de ani încotro doreste sa se îndrepte si care oscileaza între afinitatea etnica si lingvistica cu românii si relatia de tip sindrom Stockholm cu fosta metropola de la Moscova.
SURSA: acum.tv