Saptamâna trecuta am scris un articol Nu poti face din rahat bici si sa mai faca si trosc – Republica Moldova, doua decenii de independenta, http://www.acum.tv/articol/37161/ care a ofensat pe unii cititori.
Igor Casu, ziarist si conferentiar universitar, scria:
Cel de astazi mi se pare ofensator si v-ati dat seama si dvs. cand ati spus in incheierea articolului ca titlul s-ar putea sa supere…
Eu va confirm ca aici ati depasit limita decentei. E ca si cum ar spune cineva de o tara, indiferent care este ea, ca locuitorii sunt ok, dar tara e de rahat… Imaginati-va ca dvs. traiti in acea tara de rahat si pe urma spuneti-mi sincer, chiar nu va priveste acea etichetare a tarii in care traiti?
Alexandru Grosu propune chiar sanctiuni drastice împotriva mea:
Eu nu fac comentarii, cred insa ca dupa un asa articol domnul Clej nu mai are ce cauta in Republica Moldova. Ar trebui introdus in lista persoanelor non-grata si intors imediat de la aeroport cand va incerca sa viziteze R. Moldova. Voi transmite link-ul acestui articol MAE al republicei.
Mai interesant mi s-a parut comentariul Alinei Radu, a carei postare pe Facebook mi-a dat ideea scrierii articolului. Eu o întrebasem care era idealul de acum 20 de ani care nu s-a împlinit.
Raspund cu intarziere la intrebare (ptr ca am lipsit cu adevarat nu doar din Moldova ci si de pe net): idealul nostru era in 2 proiecte: a – sa scapam de URSS, b – sa redevenim români.
În ambele cazuri reusita nu a depins doar de noi, cei din care crezi tu ca nu se poate face bici. Scaparea de URSS a depins si de URSS, iar revenirea la albia romaneasca a depins si de Romania acelor timpuri si de URSS. Dupa decenii de elitocid – am avut o clasa numeroasa de oameni curajosi si corecti, dar condusi de o elita controlata (insesizabil atunci) de la moscova. nimic din ceea ce spun aici – nu e nou pentru nimeni, cu atat mai mult pentru tine.
În primul rând vreau sa reiterez, asa cum am specificat si în finalul articolului: nu m-am referit la oameni ci la tara în sine. Sunt absolut de acord cu Alina, de fapt amândoi spunem acelasi lucru, de o maniera diferita : nu poti juca dupa regulile trasate initial de Stalin si sa ajungi la un rezultat macar multumitor. Daca expresia pe care am folosit-o eu e dura, scopul era tocmai constientizarea de catre cititor a acestei stari de fapt.
Am fost acuzat ca nu am o solutie, de parca eu as fi acela care trebuie sa dau o astfel de solutie (presupunând ca ea exista), daca tot am opinat ca situatia actuala duce catre o fundatura.
Am sa încerc sa analizez în continuare ca variante are Republica Moldova ca stat.
Status quo – stat independent
E firesc sa plecam de la situatia actuala în care, în mod declarativ, Republica Moldova e un stat independent. Spun în mod declarativ, pentru ca, de facto, marja de manevra a autoritatilor legal constituite este sever limitata, direct sau indirect, de catre un alt stat, anume Federatia Rusa.
În primul rând, datorita existentei regiunii separatiste nistrene, care, fara sprijin politic, economic si militar din partea Moscovei, nu ar putea exista.
Orice tentativa facuta în ultimii aproape 20 de ani, de la razboiul de pe Nistru, de a reintegra tara în frontierele fostei Republici Socialiste Sovietice Moldovenesti, a carei succesoare e Republica Moldova, s-au izbit de esec. E vorba de o combinatie “good cop, bad cop”, în care tonul aparent moderat al autoritatilor de la Moscova se combina cu refuzul categoric al oricarei solutii alta decât separarea din partea sepratistilor de la Tiraspol.
Iar Moscova n-are nevoie sa intervina militar aici, cum a facut-o în Georgia în 2008, atunci când clientii sai din regiune se simt amenintati. Este suficienta folosirea unui pret diferentiat la livrarea gazelor naturale (cel de piata pentru Chisinau, cel subventionat pentru Tiraspol) sau a embargoului privind importul de vinuri moldovenesti pentru a face presiuni asupra Republicii Moldova.
Iar “frontierele” autoproclamatei Republici Moldovenesti Nistrene nu sunt în fapt decât liniile de armistitiu din iulie 1992, prin care Tiraspolul îsi extinde controlul asupra Tighinei si a împrejurimilor, pe malul de vest al Nistrului, iar Chisinaul pastreaza controlul asupra enclavelor Dorotcaia si Cocieri pe malul de vest. Cât de stabil si satisfacator e un astfel de aranjament, s-a putut vedea în ultimii 20 de ani.
Nici Ucraina, celalalt mare vecin al Republicii Moldova, nu e mult mai prietenoasa decât Rusia. Desi a fost semnat si ratificat un tratat de frontiera în care erau corectate aberatiile staliniste în cazul soselelor si cailor ferate care serpuiau pe frontiera între cele doua state (irelevanta în perioada URSS, dar care a capatat consistenta când cele doua state si-au declarat independenta), situatia de la Palanca arata ca aranjamentul este aproape la fel de precar ca si cel din Transnistria.
Cât priveste sansa aderarii la Uniunea Europeana, ea este la ora actuala inexistenta. Republica Moldova este tratata ca “vecin” al UE, la fel ca Ucraina, dar nu ca potential stat candidat la aderare, ca Serbia, Macedonia, Albania sau Kosovo. Iar climatul actual face ca sansele de aderare chiar în viitorul mediu sau îndepartat sa fie minuscule. Si asta nu doar datorita problemelor teritoriale nerzolvate, ci si datorita nepregatirii totale a Republicii Moldova pentru standardele europene.
Unirea cu România
O astfel de solutie este, în mod superficial, mai populara în România, decât în Republica Moldova. Spun superficial pentru ca marea majoritate a populatiei României nu a stat niciodata sa se gândeasca si nici nu a fost informata de costul unei asemenea uniri si nu a luat în considerare obligatiile României ca stat membru al Uniunii Europene care ar ridica serioase obstacole în calea unei astfel de uniri.
Aici nu e vorba doar de aspectele teritoriale nerezolvate, pentru ca e vorba, în fond de schimbarea frontierelor externe ale UE, ci si de acceptarea unui numar de peste trei milioane de noi cetateni, nemaivorbind de precedentul pe care l-ar crea (vezi situatia Bulgaria – Macedonia, de pilda).
Dar asta e vinderea pielii ursului din padure, pentru ca impulsul unei astfel de uniri ar trebui sa vina din Republica Moldova. Si nu doar pentru ca, potrivit constitutiei acestei tari, renuntarea la independenta si suveranitate trebuie confirmata printr-un referendum de majoritatea corpului electoral, ci si datorita faptului ca în ultimii 20 de ani sentimentul unionist nu a fost altfel decât minoritar la est de Prut.
Chiar si când România a devenit “atractiva”, aderând la UE, cetatenii Republicii Moldova si-au dorit doar cetatenia româna, pentru ca, devenind cetateni ai UE, sa poata calatori liber sau chiar sa se stabileasca în statele UE.
Asa cum spunea Alina Radu, moldovenii în majoritatea lor nu au reusit sa (re)devina români, asta presupunând ca în trecut au fost în totalitate români. Doua secole de dominatie (de facto sau de jure) ruseasca a avut efecte profunde, iar scurta perioada – 1918 – 1940 – în care partea de est a Moldovei (numita impropriu, de catre rusi, Basarabia) a facut parte din România (si ea înfiintata ca stat în 1862 si care a inclus în perioada 1856 – 1878 partea de sud, Tinutul Bugeacului), nu a fost suficienta pentru asimilarea identitatii nationale românesti.
Nu este de mirare deci ca azi foarte multi moldoveni nu se considera români sau nu agreeaza identificarea lor ca români de catre altii si-i privesc cu suspiciune pe “fratii de peste Prut”.
Igor Casu ma acuza de “sovinism regatean”. Acuzatia e stupida în ceea ce ma priveste, dar un astfel de sovinism exista, generat de un sentiment de superioritate al românilor din România fata de cei de la est de Prut, sentiment izvorât de cele mai multe ori din ignoranta totala fata de ceea ce se întâmpla în Republica Moldova.
În plus, existenta unor minoritati etno-lingvistice profund ostile României si românismului în general – ucrainieni, rusi, gagauzi, bulgari – are si ea un impact negativ asupra sentimentului unionist din Republica Moldova. Singurul politician de frunte al actualei coalitii de guvernare care se declara pe fata unionist, liderul Partidului Liberal (PL), Mihai Ghimpu, recunoaste ca politica unionista nu aduce voturi, de aceea PL nu este un partid unionist. Singurul partid care se declara unionist, Partidul National Liberal, este minuscul.
Integrarea în Federatia Rusa
Mai toate sondajele de opinie din Republica Moldova arata o nostalgie a populatiei fata de trecutul sovietic. În 200 de ani de relatie metropola – colonie a generat aici un “sindrom Stockholm” al moldovenilor fata de Rusia si rusi. Respingerea oprimarii nationale s-a combinat cu o dependenta psihologica fata de tot ceea ce este rusesc, începând cu limba si terminând cu multe obiceiuri.
Politic însa, atractia Rusiei nu a fost niciodata serioasa. În 2001, Partidul Comunistilor a venit la putere cu un manifest care includea examinarea aderarii la uniunea Rusia – Belarus. Acest punct nu a fost niciodata pus în practica si nu exista nicio forta politica serioasa care sa militeze pentru un astfel de deziderat.
Indiferent de dificultatile întâmpinate de statul independent Republica Moldova, de presiunea directa sau indirecta a Rusiei, nu exista dorinta unei reveniri formale în imperiul rus post tarist, post comunist. Majoritatea românofona si-a câstigat dreptul de a-si folosi limba în mod oficial (nu doar formal ca pe vremea URSS) si multi se simt în mod instinctiv mai atrasi de stilul de viata occidental, decât de cel rusesc, cu toata povara mostenirii de doua secole de dominatie a Moscovei.
Deci, încotro?
S-o luam la rând. Ultima varianta este exclusa, ea nefiind, în primul rând, pe placul Rusiei, care prefera influenta indirecta asumarii unor obligatii juridice. De altfel, Moscova nu a recunoscut oficial nici “independenta” regiunii nistrene si nici nu a dat curs insistentelor declaratii de dragoste din partea liderilor separatisti de la Tiraspol, sprijinite de rezultatul referendumului din 2006 în care votantii din regiune s-au pronuntat în favoarea unei integrari cu Federatia Rusa.
Într-o lume ideala, unirea cu România ar fi varianta cea mai buna. Dar, din motivele enuntate mai sus, atât reticenta de pe malul stâng al Prutului cât si obligatiile României fata de UE fac aceasta varianta una improbabila. Nu exista niciun semn al unei miscari, chiar si lente în aceasta directie. Vreau sa mentionez aici si problema minoritatilor, pe care în acest caz ipotetic le-ar prelua România. Acum, multi îi trateaza pe ungurii din România ca o minoritate neloiala tarii, iar pe romi ca pe una indezirabila. Ma întreb ce s-ar întâmpla daca ar avea de a face cu rusofonii din Republica Moldova, pe lânga care secuii cei mai radicali apar ca niste nationalisti români.
Ramâne varianta actuala, cea a independentei, care este si cea mai probabila pentru viitorul previzibil. Eu sunt de parere ca un prim pas catre o anumita normalizare trece prin separarea oficiala de regiunea nistreana. Perioada de peste 20 de ani de la separarea de facto a “Republicii Moldovenesti Nistrene” a creeat o prapastie între Chisinau si Tiraspol care nu mai poate fi astupata. S-au nascut si au crescut generatii noi în Transnistria, pentru care Republica Moldova e un stat strain si pentru care ecuatia infama “român = fascist” a devenit o sperietoare permanenta care împiedica orice discutie rationala despre reintegrarea tarii în frontierele din 1991 (care de fapt sunt aceleasi trasate de Stalin în 1940).
Aceasta ar presupune cedarea de catre Tiraspol a controlului asupra Tighinei si împrejurimilor pe malul drept al Nistrului si de catre Chisinau a controlului localitatilor din stânga Nistrului. Sunt dispusi separatistii de la Tiraspol la un asemenea schimb? Va fi dispusa Rusia, de care depinde în ultima instanta orice solutie negociata, sa faca presiuni asupra clientilor de la Tiraspol? Ce va zice populatia din aceste teritorii? Dar Ucraina, care are o lunga frontiera cu regiunea nistreana?
Oricum ar fi, separarea de regiunea nistreana ar asana o mlastina care îmbolnaveste în continuu aceasta tara fragila. Si poate ca în acest fel si Uniunea Europeana ar fi mai putin reticenta sa se implice într-un spatiu vazut de multi în Occident ca apartinând zonei de influenta a Rusiei. Bineînteles ca Rusia nu va renunta niciodata de buna voie la aceasta influenta, dar exemplul republicilor Baltice arata ca aceasta influenta poate fi redusa, cu vointa din interior si cu sprijinul Occidentului.
E posibil scenariul “Transnistria contra Basarabia” imaginat de politologul rus Stanislav Belkovski în 2004, adica renuntarea la Transnistria, urmata de unirea cu România ? Deocamdata nu e vorba de asa ceva si obstacolul principal îl reprezinta deocamdata, repet, regiunea nistreana, coada care da din câine în Republica Moldova.
Asa ca Republica Moldova va continua sontîc-sontîc în drumul ei chinuit, altii ar spune în exercitiul de echilibristica, între Uniunea Europeana si Rusia. Fara resurse naturale, lovita de un “elitocid”, cum îl numea Alina Radu, tara va continua sa mearga pe un drum trasat de altii acum mai bine de 70 de ani si care, în urma schimbarii de directie de acum 20 de ani, a ramas unul plin de hârtoape, periculos si cu o destinatie incerta.