Dupa pornirile sale antistatale pe mâna vicepremierului Dmitri Rogozin, declarat persona non grata de catre Guvern, Igor Dodon a mai încercat sa faca onoare statutului sau de pro-rus si itelor care-l coordoneaza de la Moscova prin decorarea separatistilor si trupelor de ocupatie, sarbatoare distrusa de blocarea lui Rogozin în afara teritoriului Republicii Moldova. Mai nou, reactiile lui Dodon sunt haotice si vindicative, el blocând toate legile statului si continuând retrimiterea la Parlament, dar si blocarea participarii trupelor Armatei Republicii Moldova la exercitii externe. Mai nou suma blocajelor a exasperat majoritatea, iar repercusiunile sunt majore. Ministrul interimar al Apararii l-a sfidat, pe mâna Guvernului, pe Presedinte, a trimis trupele si a stârnit si o disputa la Curtea Constitutionala menita sa discute si sa clarifice spatiul de miscare al Presedintelui, comandant suprem al Armatei doar cu numele. Miscarea ameninta sa sublinieze înca o data cine e sef si sa anunte Moscova ca discutiile se fac la Chisinau doar cu liderul neîncoronat, Vladimir Plahotniuc.
Dodon forteaza razboiul cu majoritatea si suspendarea Am promis ca nu mai scriu despre Igor Dodon. Macar o perioada. Mi-am propus sa nu o mai fac chiar si pentru simplul motiv ca si scrierea mea îl mentine în atentia publicului mai mult decât ar merita. În ciuda acestei dorinte, nu prea pot. Se tot insinueaza, se tot da peste cap, face orice ca sa intre în atentia publicului, sa reclame replici si sa fie prezent. Mult mai mult decât o merita. Ne-am astepta de la Presedintele Republicii Moldova sa fie un om politic care a depasit infantilismul voluntarist al celor proaspat intrati în politica, dar sa fi si învatat si gestioneze postura de Presedinte al Republicii Moldova în care a ajuns. Gestiunea saltului în suprema functie în stat e o dovada de caracter si o piatra de încercare pentru orice politician. O demnitate si un mandat care obliga la echilibru, calm, bun simt si evitarea controverselor. Evitarea divizarii cetatenilor propriului stat. Cumpanire si buna cuviinta. Din pacate, avem cu totul si cu totul altceva. Igor Dodon a obosit deja pe toata lumea prin formula agitata si ineficienta în care îsi consuma începutul de mandat. Un personaj care se agita ca o musca fara cap si care se da cu fundul de pamânt daca nu e pe toate ecranele, pe toate fluxurile de stiri, pe buzele tuturor concetatenilor sai, în primul rând al celor din clasa politica. Oricât ar costa asta. Oricât de penibil, de saltimbanc sau de agitat pare a fi. Mai mult, în loc sa se ocupe de mandatul sau, de limitele atributiilor sale si de problemele reale ale concetatenilor, se ocupa de propria imagine si de un acces nemasurat la putere, de bataliile inventate doar pentru a fi în prim plan, bagat în seama si prezent în chestiuni chiar dincolo de mandat. Iar aceasta agitatie oboseste cronic populatia si efectele încep sa se vada si în sondaje, si în Parlament, si în relatiile cu majoritatea si Guvernul – care are alte teme decât sa se împiedice sau sa se certe cu Dodon. Mai mult, acum se vede oboseala si în propriul partid.
Republica Moldova e o tara majoritar rurala, cu oameni gospodari, asezati, cu bun simt si cuminti, care stiu si apreciaza linistea, ordinea, buna rânduiala. Când se agita unul pe ecrane si în stiri, deja miscarea asta - care altfel atrage atentia - ajunge sa oboseasca. Igor Dodon a obosit deja pe toata lumea prin formula agitata si ineficienta în care îsi consuma începutul de mandat. Ultima inventie a sa împinge spre evaluarea credibila ca Dodon îsi doreste sa fie suspendat din functie. Nu mai stie ce sa inventeze, cum sa fie mai în prim-plan si a gasit cu cale sa forteze majoritatea sa îl suspende prin orice mijloace. Respinge legi pe banda rulanta, sustine ca nu va desemna ministrul Apararii propus de majoritate si votat de Parlament, ba chiar ca nu-si va exercita atributiile mandatului. Înjura Curtea Constitutionala, respinge regulile constitutionale si hotarârile Curtii si ameninta, ca un bataus din fundul curtii, cu manifestatii masive de protest daca cineva se leaga de el. Asta în conditiile în care toata lumea în jurul sau, revenita din vacanta, îsi vede de treaba, de începutul anului scolar si de recolta, iar mass-media si politicienii doar îi atrag atentia ca a sarit din mandat si din limitele constitutionale si ca nu mai respecta legea. Mai nou, un Presedinte, sef de stat, chiar si într-o republica parlamentara, nu poate sa incite la proteste. Sa arunce în aer ordinea constitutionala de care, altfel, e responsabil. Ei bine, Igor Dodon poate. În cadrul emisiunii „Glavnîi vopros“ de la postul de televiziune NTV Moldova, Igor Dodon cheama la proteste, organizeaza mitinguri si anunta manifestatie publica la 24 septembrie. „Oamenii vor veni la Chisinau la îndemnul presedintelui si aceasta va fi convocarea Marii Adunari Nationale, care trebuie sa adopte decizii concrete. Apoi, aceste decizii vor fi transformate în decrete prezidentiale. Dar nu pe 24 septembrie“, spune presedintele.
Potrivit sefului statului, convocarea Marii Adunari Nationale ar putea avea loc în situatia în care Partidul Democrat se pregateste serios de destabilizarea situatiei în tara sau daca vor fi lansate diferite initiative de demitere a presedintelui. Incitarea la manifestatii publice e o problema, dar alunecarea spre actiuni autoritariste, de conducere a statului prin decrete prezidentiale neconstitutionale si ilegale, printr-o virtuala Mare Adunare Nationala care le-ar vota, arunca Republica Moldova în spatiul sud-american al lui Maduro, în Venezuela, nu pe un continent european, într-un stat democratic, asociat cu Uniunea Europeana, la imediata frontiera a Europei. Marea Adunare Nationala a avut relevanta în 1989, dar legile s-au votat tot în Parlament, Sovietul Suprem de atunci, în adunarea reprezentantilor republicani, nu în strada. Iar exprimarea de vointa si votarea rezolutiilor în piata a avut relevanta strict civica si politica, într-un stat înca nerupt de Uniunea Sovietica si nerecunoscut.
Cum sa târasti Republica Moldova acum 27 de ani? Pe de alta parte, Dodon e ca cel ce se ascundea desi nu-l cauta nimeni. Nimeni nu si-a pus problema sa-l suspende sau sa discute cu el în vreun fel mai dur, însa Igor Dodon deja striga lumii sa sara. Ca-n povestea cu Petrica si Lupul, Dodon striga din gura de sarpe ca vine lupul, doar-doar o sari satul sa-l apere, chiar daca nu e nimeni în preajma. Si ca-n vechea pilda româneasca, atunci când lupul chiar va veni, nimeni nu o sa-l mai bage în seama. În fapt, toate gesturile lui Dodon împing într-o singura directie: încearca sa forteze suspendarea. A realizat ca aluneca pe tobogan tot mai repede la vale, în sondajele de opinie, si e disperat sa inverseze trendul, facând gesturi tot mai inexplicabile. Si, ca-n nisipurile miscatoare, odata ce ai intrat în scufundare, cu cât te agiti mai mult sa iesi, cu atât te afunzi mai repede. Sigur ca cetatenii Republicii Moldova sunt cei chemati sa-si aprecieze sau nu conducatorii alesi. Însa cred ca azi Igor Dodon e deja în vrie. Iar agitatia fara sens si referintele la juristi repetenti care-i dau solutii extreme si nerealizabile pentru ambitiile sale, ca si consilierii de imagine visatori, cu totii îl împing la pierzanie. Igor Dodon greseste sistematic, dar daca pâna de curând lucrurile nu se vedeau din cauza acoperirii spatiului public si torpilarii urechilor publicului cu vociferarile sale, azi acest zgomot e pe deplin ignorat în continut si a devenit enervant la culme prin agresivitate. Mai mult, cu cât se agita azi mai mult, cu atât tradeaza si arata tuturor cât de slab este, cum nu mai are mijloace si ca Regele e gol! Si au trecut abia 8 luni de mandat.
Cum a devenit Independenta de stat a RM un nou motiv de disputa în societate Si ceea ce era de asteptat s-a întâmplat. Cu ocazia Zilei Independentei de Stat a Republicii Moldova, Presedintele Igor Dodon a reusit sa produca o falie noua în societate si sa relativizeze si acest eveniment care a dat nastere statului al carui presedinte este, la 27 august 1991. Si totul din cauza deschiderii unui nou front de controversa care era în latent si neatins public pâna astazi. Ca e nul în istorie sau joaca rolul acesta era un lucru cunoscut despre Igor Dodon. Discutabil e de ce se baga în subiecte stiintifice unde nu are nicio pregatire. Ca e înclinat sa produca declaratii scandaloase care sa stârneasca reactii puternice, vizând mediatizarea excesiva a unui rol pe care l-a asumat, acela de pro-rus si anti-român, iar e un lucru ce a putut fi dedus în ultimele 8 luni. Dar despre rolul sau si controversele în scindarea si mai puternica a societatii, lucrul acesta putea fi banuit sau prezumat, dar ramâne unul neasteptat pentru seful de stat care s-a plasat astfel nu numai în afara mandatului sau de Presedinte, dar si împotriva propriei populatii, a propriilor cetateni. Independenta Republicii Moldova, celebrata în premiera cu Igor Dodon Presedinte, a fost cel putin stranie si o dovada clara a faliei pe care o introduce acesta artificial, în plus, în societate, agravând disputele si disensiunile, nu creând coeziunea societala necesara.
În dorinta sa de a celebra si accentua frontul pro si anti-rus – desi clama o cerere de moratoriu geopolitic – Igor Dodon a adus câteva elemente greu acceptabile pentru un Presedinte al tuturor cetatenilor Republicii Moldova, nu numai al propriilor alegatori. Astfel, punând deoparte declaratii iresponsabile si belicoase-reprobabile, dar de ignorat, pentru a nu face jocul sau de promovare, Igor Dodon a vrut sa participe la zilele ocupatiei ruse în raioanele de Rasarit ale Republicii Moldova, sa decoreze rusi si separatisti cu aceasta ocazie – actiune numita pompos ziua pacificatorului. A celebrat 23 august, ziua Pactului Ribentrop-Molotov si a raptului teritorial al Basarabiei de la România, în 1939, ca zi a eliberarii „de jugul româno-fascist“, si 24 august drept ziua „eliberarii“ Chisinaului de trupele sovietice de ocupatie, în 1944.
Din propria convingere si credinta sau din cauza rolului pe care a ales sa-l joace, Presedintele Republicii Moldova a ajuns, prin actiunile sale, sa nege fundamentele statului al carui Presedinte este si a respins semnificatii si actele recunoscute de o larga majoritate a cetatenilor sai. Apoi, la 27 august, si-a facut propria zi a independentei, serbata de unul singur cu decoratii unilaterale, înjurând România si facând gesturi reprobabile la adresa statului vecin, ranind astfel jumatate din populatia Republicii Moldova si pe toti cetatenii Republicii Moldova cu a doua cetatenie, cea româna. Dar mai ales a negat Declaratia de Independenta al statului al carui presedinte este, negând sau ascunzând scopul profund al documentului si semnificatia lui, Declaratia de Independenta fata de URSS, de imperiul ruso-sovietic, dupa denuntarea Pactului Ribentrop-Molotov la Chisinau si Moscova, gest care a constituit temeiul pentru solicitarea recunoasterii Declaratiei de Independenta, act recunoscut imediat, ca prim stat, de catre România. Pe de alta parte, au continuat atacurile la adresa Curtii Constitutionale, institutie fundamentala în stat, care judeca si raporturile si conflictele institutionale în care e implicat Presedintele.
Mai mult, principala contestare a Presedintelui este tocmai legata de viabilitatea Declaratiei de Independenta, care consemneaza referirea la limba româna, baza care a fundamentat hotarârea Curtii Constitutionale legata de numele limbii de stat, limba româna. Macar respectul fata de înaintasi si de documentele fondatoare ale statului pe care îl reprezinta ar fi trebuit sa-l faca sa evite abordarea unilaterala a subiectului. În timp ce Igor Dodon a atacat si interpretat Declaratia de Independenta – pretinzând ca e îndreptata catre România, Rusia, SUA, Europa – si a atacat identitatea româneasca a statului, asumata de o parte importanta a propriului public – vezi recensamântul neterminat si nepublicat – dar si limba româna, o alta parte importanta a populatiei, majoritara în cazul Independentei de Stat, a celebrat despartirea de Imperiu si de Rusia, neatârnarea, independenta si suveranitatea, identitatea regasita si reafirmata acum 26 de ani.
Si tot o majoritate a celebrat sarbatoarea nationala Limba noastra Cea Româna, evident ignorata de Dodon sau prilej de noua contestare a numelui statului, a Declaratiei de Independenta si a Hotarârilor Curtii Constitutionale. De data aceasta, cred ca Igor Dodon a mers prea departe. Din propria convingere si credinta sau din cauza rolului pe care a ales sa-l joace, Presedintele Republicii Moldova a ajuns, prin actiunile sale, sa nege fundamentele statului al carui Presedinte este si a respins semnificatii si actele recunoscute de o larga majoritate a cetatenilor sai. Mai mult, temeiuri ale recunoasterii statului Republica Moldova de catre comunitatea internationala au fost puse sub semnul întrebarii. Nu numai ca nu este presedintele tuturor cetatenilor, ca a ales sa nu reprezinte statul ci pe sine, încalcându-si atributiile de Presedinte (singurele atributii reale), dar deja a atacat convingeri ale propriilor sai alegatori si membri ai fostului sau partid, PSRM.
Deja se acumuleaza tensiuni si nemultumiri pentru pastrarea PSRM în opozitie si pentru agende contrare celor asteptate. În tentativa de a se bate constant cu unionistii si cu România (sau o parte a României, cum pretinde) - actiune care se soldeaza constant cu ridicarea în procente exact a acestei categorii a unionistilor, ca recunoaste sau nu independenta de stat a Republicii Moldova - Igor Dodon a contestat Declaratia de Independenta si se situeaza în contradictie directa cu majoritatea propriului public. Exagerarile duc la exagerari, iar greselile se razbuna. Iar acumularea de gafe, exagerari, neîntelegeri si divergente va rabufni în curând. De dragul propriului program si a unor întelegeri pe sub masa pentru avantaje personale, decurgând inclusiv din rolul de presedinte pro-rus pe care si l-a asumat, Dodon sacrifica propriul partid, propriul electorat, propria baza. Iar acesta se va razbuna, fireste. Deja se acumuleaza tensiuni si nemultumiri pentru pastrarea PSRM în opozitie si pentru agende contrare celor asteptate. Dodon nu livreaza, nu rezolva problemele poporului, cum a promis (normal, pentru ca a promis ce nu putea realiza decât daca prelua puterea autocratic în stat, dar în cadrul constitutional actual al Republicii Moldova nu merge), si nu se ocupa nici de problemele cetatenilor Republicii Moldova, nici de interesele partidului care l-a adus la conducerea statului, ci doar de propriile interese si de visele sale de marire si de ambitiile sale nerealiste. La 9 luni de la alegerea sa, lumea a început sa priceapa ce se întâmpla. Iar revelatia va fi dura si va costa enorm!Românii si Republica Moldova. Abordari la Ziua Independentei de stat Pe 24 august, a fost Ziua Independentei Ucrainei, stat extrem de important în regiune pentru rolul sau în apararea Europei civilizate în fata agresiunii ruse. Pe 27 august, a avut loc celebrarea a 26 de ani de la independenta Republicii Moldova. Cele doua sarbatori ale tinerelor state independente care si-au aflat statalitatea dupa prabusirea URSS si transformarea republicilor unionale în state independente îmi dau posibilitatea sa abordez o noua tema de prim-plan, raportarea românilor la Republica Moldova. Nu ma refer la sondaje de opinie sau procente din populatie, ci la optiuni generate de elite, fireste, si îmbratisate de componente importante din populatia României, pe care nu le-am cuantificat cantitativ.
Iar Ziua Independentei de stat a Republicii Moldova e tot un prilej de separare si nuantare a abordarilor. Astfel, în materie de viitor al Republicii Moldova, cvasitotalitatea românilor considera ca e o relatie speciala între cele doua state, ca e vorba despre acelasi popor în doua state si ca exista o responsabilitate speciala a României în raport cu Republica Moldova. Oricine încearca sa abordeze tema diferit risca sa iasa din politica sau sa fie ostracizat. Deci un popor în doua state, frati, Republica Moldova parte a Basarabiei, teritoriu parte a principatului Moldovei istorice si al României, subiect al raptului Rusiei Å¢ariste în 1812, pret al redesenarilor istorice conjuncturale, al reunificarii în 1918 si al unui nou rapt al Uniunii Sovietice dupa Pactul Ribentropp-Molotov (sau Hitler-Stalin) din 23 august 1939 (comemorat tot în perioada aceasta, în diatribele de repetent la istorie ale lui Igor Dodon, aflat într-o noua alunecare anti-româneasca calificata). De aici încolo însa, lucrurile se rafineaza si se divizeaza. Exista multe abordari, dar doua sunt principale si definitorii. Prima, care vorbeste despre unirea acum, unirea azi, cu orice cost si în orice conditii, un curent unionist al steagurilor fluturânde si al podurilor de flori, în mare masura, mai putin cugetat si mult mai sustinut cu emotia si cu inima, vorbeste despre faptul ca Republica Moldova trebuie sa se uneasca cu România. Ba mai mult, ca Republica Moldova nu poate intra altfel în UE. Ca Republica Moldova e un stat esuat, de aceea unica sansa e reunificarea cu România.
Ca nu are perspective si nu are cum sa intre în UE, ca nu exista, în general, asemenea perspective, deci Unirea e singura solutie. Nu conteaza ce urmeaza dupa, unirea e scopul, mijlocul, obiectivul si solutia. Nu conteaza cine si ce vrea, daca exista sutinere publica, Unirea per se e solutia la toate problemele, panaceul universal. Exista a doua mare orientare, esentiala, care e împartasita si de conducerea oficiala a României, care vorbeste despre realism, bun simt, patriotismul pragmatic si fezabilitatea proiectelor în realitatea concreta. Aceasta orientare vorbeste despre sustinerea Republicii Moldova pentru consolidarea statului, pentru reforma sa, pentru integrarea în Uniunea Europeana.
Sprijinirea reformelor si constructiei institutionale, a ajustarii regulilor, normelor, dezvoltarii democratiei si a dezvoltarii economice cât mai aproape de România, cu sustinere si fonduri europene, pentru ca Republica Moldova sa intre în UE si, ulterior, o mare parte din problemele liberei circulatii si a spiritualizarii frontierei va fi solutionata, iar o alta va veni odata cu vointa Chisinaului si a majoritatii cetatenilor Republicii Moldova de a opta, eventual, pe formula statului comun. Fireste ca exista si multe alte nuante la mijloc: cei care considera ca unirea e singura sansa, statul e esuat, nu se poate intra în UE, dar unirea trebuie facuta pragmatic, ca o constructie pas cu pas, cu sustinerea României si cu obtinerea în timp a acordului majoritatii cetatenilor din Republica Moldova, a negocierilor cu marele cancelarii occidentale, pe baza situatiei grave si foarte rele din stânga Prutului. Asa cum exista si persoane care considera ca pasul e integrarea în UE, intermediara, ulterior existenta a doua voturi în Consiliul European determinând sprijinul pentru unire.
Asa cum altii considera ca, pe aceeasi baza a drumului european, inima si participarea afectiva duc la succes, baza pragmatica constituind un adjuvant cu care vor interveni autoritatile dupa unire pentru a solutiona toate problemele. Si tot asa. Daca e sa luam tonurile fundamentale - unire imediat, în orice conditii (cu sau fara acordurile UE/NATO, a partenerilor si aliatilor, cu sau fara acordul majoritatii cetatenilor din Republica Moldova, cu sau fara acordul Rusiei sau contra Rusiei, si tot asa) si integrare europeana ca tinta, iar dupa acest pas, în functie de evolutie si de vointa politica manifestata în ambele parti ale Prutului - cele doua abordari majore genereaza si raportarea la ziua de 27 August. Cei care sunt unionisti de aceasta factura vor opta pentru a nu celebra ziua Independentei de stat a Republicii Moldova, pentru ca vorbim de Basarabia, parte a României, iar cei care prevad si vor integrarea europeana a Republicii Moldova vor celebra Ziua Independentei.
Primii nu vor constructie institutionala ante festum, înaintea Unirii, cei din a doua categorie considera consolidarea statului drept un pas spre integrare europeana, solutionare matura a problemelor si reunirea în cadrul UE a celor doua state românesti. O evaluare independenta trebuie sa o faca oricine face politica la Chisinau. Iar daca consideram actiunile si abordarile declarate, dar si actiunile partidelor politice din Republica Moldova, putem sa vedem ce reactie declanseaza fiecare jucator politic si ce abordare privilegiaza la Bucuresti. Acum o chestiune de fond: cu cât vom avea un Presedinte Igor Dodon mai vocal, mai prezent, mai critic al României si acuzând România de toate relele lumii, interpretând istoria si jucând pro-rusismul exagerat (pâna într-acolo încât au început sa se plictiseasca membrii de partid de asta si ameninta cu o ruptura fundamentala în PSRM), cu atât mai mult va creste în Republica Moldova sustinerea pentru unionism direct, în sensul unirii cu orice pret, al unirii ca solutie unica si imediata la toate problemele. Azi, 20% sunt unionisti în stânga Prutului, mâine procentul va fi si mai mare. Deci unionismul dur si pur, fara concesii si nuante, acuzat de Dodon astazi e unionismul extins în RM pe zi ce trece, tocmai prin actiunile sale. Din contra, sustinatorii românismului pe calea integrarii europene risca sa nu se vada, desi România înseamna în primul rând aceasta optiune si cale.
Fara a face judecati de valoare sau de evaluare în materie de participare afectiva, un lucru e cert: nu exista decât, poate, o cantitate neglijabila de români carora nu le pasa sau ignora Republica Moldova sau o considera doar un alt stat; românii nu privesc la fel si unanim Republica Moldova; nu toti românii sunt unionisti, în sensul direct, absolut si imediat, din contra, chiar daca „Basarabia e România“ cum spune un celebru slogan, românii nu sunt dispusi sa renunte la orice pentru Unire si nici sa se uneasca cu cineva contra vointei majoritatii, sau, înca si mai mult, sa-si sacrifice bunastarea si securitatea pentru o unire vremelnica, neconsolidata; România oficiala si românii în marea lor majoritate sustin integrarea europeana a Republicii Moldova în aceasta etapa; politicile pro-ruse sau discriminatorii la adresa identitatii românesti cresc valul unionismului în sine ca solutie unica si obiectiv de tara. O evaluare independenta trebuie sa o faca oricine face politica la Chisinau.
Iar daca consideram actiunile si abordarile declarate, dar si actiunile partidelor politice din Republica Moldova, putem sa vedem ce reactie declanseaza fiecare jucator politic si ce abordare privilegiaza la Bucuresti. Dodon provoaca si întareste unionismul dur si pur. Majoritatea si guvernarea întaresc, mai degraba, componenta pragmatica a celor care sustin integrarea europeana. Opozitia – prin respingerea unionistilor de la manifestarile proprii si prin criticarea României ca l-ar sustine pe Oligarhul care a capturat statul (abordare falsa, ca si în cazul raportarii la unionism, si aici abordarile sunt mult mai nuantate si curentele diverse, majoritatea absoluta nefavorabila lui Plahotniuc) – sustine, practic, curentul românilor care doresc integrarea europeana, dar, totodata, considera ca nu exista aceste perspective si, în acelasi timp, ca nu exista români care sa nu doreasca unirea mâine. Deci sustin o categorie despre care, în acelasi timp, au dubii ca ar exista.
Concluzia fireasca a acestei treceri în revista e ca raportarea la adevaruri absolute, detinute, eventual, în exclusivitate de catre un lider politic sau altul, care are si pretentia de a cunoaste totul despre românii din dreapta Prutului si despre România, este gresita si trebuie nuantata, rafinata si împartita în categorii distincte de abordare a relatiei si a viitorului posibil. Iar Ziua Independentei de Stat a Republicii Moldova e o buna ocazie de a face aceasta reflectie. Chiar daca, este o certitudine, toti românii considera ca suntem cu totii un singur popor si o singura tara, chiar daca în doua state românesti independente astazi.
Afacerea participarii trupelor RM la exercitii internationale: ruperea pisicii Ultimul episod al blocajelor facute de Presedintele pro-rus al Republicii Moldova, Igor Dodon, fata de participarea la exercitii internationale de pregatire, potrivit programului de crestere a capacitatii de aparare, platit de statele membre NATO, s-a consumat cu referirea la Rapid Trident 2017 din Ucraina.
Episodul a demonstrat si o schimbare de ton si un spatiu de confruntare politica si juridica, de natura constitutionala, care se anunta în curând la Chisinau. Si confruntarea vizeaza una din ultimele atributii pe care le mai are Igor Dodon si cu care saboteaza vointa majoritatii, de pe pozitiile unei agende opuse. Faptul ca Igor Dodon saboteaza optiunile strategice ale Republicii Moldova si nu reprezinta statul, ci propriile sale opinii, pro-ruse declarate si dovedite, chiar daca uneori ascunse sub un moldovenism sovietic prost machiat, e un lucru clar.
Faptul ca torpileaza Armata nationala al carei comandant suprem este e, de asemenea, o realitate. Trebuie vazut însa cu atentie acest ultim episod de disputa, pentru ca referirea la sanctiuni la adresa membrilor corpului militar pentru ca au respectat decizia politica e o impunitate condamnabila. Subminarea pregatirii Armatei e un subiect discutabil si imputabil pâna la nivel de înalta tradare sau subminarea capacitatii de aparare a statului. Însa si modul de abordare pentru a rezolva problema e cel putin discutabil. Armata, ca si diplomatia, serviciile de informatii, fiscul, si alte domenii functionaresti tehnice trebuie scoase din disputele politice. Evident ca nu trebuie nici politizate, nici membrii din aceste categorii profesionale nu trebuie sa se implice în dispute politice. Au propriile optiuni, la nivel individual, au propriile orientari, atunci când sunt singuri în cabina de vot, dar respecta deciziile politicienilor alesi. Disputa se duce la nivel politic între politicieni, nu cu functionarii, cu atât mai putin cu militarii.
E o impunitate pentru ca, în momente de restriste, aceiasi politicieni vor vrea sa recurga la Armata si militarii sa moara pentru tara, aparând-o. Or razbunari marunte pentru dispute politice pe seama militarilor sunt inacceptabile, cu atât mai mult daca ocupi o pozitie în stat, cu atât mai mult daca esti presedinte. De aici încolo, discutia e dechisa si analiza comporta mai multe nuante. Cum si de ce a ales Guvernul Republicii Moldova sa actioneze dupa o schema de factura tehnico-legislativa si birocratica pentru a trimite aceste trupe la pregatire? De ce acum? Este de la sine înteles ca fondul e determinat de nerespectarea de catre Presedinte a deciziei majoritatii. Subminarea pregatirii Armatei e un subiect discutabil si imputabil pâna la nivel de înalta tradare sau subminarea capacitatii de aparare a statului. Însa si modul de abordare pentru a rezolva problema e cel putin discutabil. Când stii ca emiti un act care e contestabil în raport cu legea atunci când fortezi o participare pe baza unei decizii a Guvernului, publicata la limita în Monitorul Oficial, ca trupele sa plece pâna la suspendarea decretului si atacul la Curtea Constitutionala, este vorba despre o miscare în forta, extrema, executiva, si nu despre un act legitim.
Premeditarea unei asemenea actiuni, fortarea ei pentru a atinge un scop, chiar si bun si salutabil, arata agresivitate nu joc politic si negociere sau recurs la instrumentar politic si juridic adecvat. Deci cred ca emiterea hotarârii de guvern de participare a trupelor e o formula cu grad mare de risc si o dovada de agresivitate excesiva, chiar daca rezultatul e unul motivat corect, nevoia de pregatire a Armatei. Însa când stii despre modalitatea de reactie a Presedintelui, pe baza legii, si când esti constient si premeditezi actiunea, abordarea nu e de bun augur, ba mai mult, ridica probleme si semne de întrebare privind respectarea statului de drept, suprematiei legii si bunei credinte în aplicarea acesteia. Nu e ilegala, dar e profund fortata, riscanta si discutabila. Si daca Curtea Constitutionala decide împotriva ta? Ce costuri antreneaza? La nivel juridic, politic etc.? Pe de alta parte, este clar ca gestul forteaza o reactie de clarificare si ruperea pisicii: atacul lui Dodon la Curtea Constitutionala va decide transarea temei. Decretul si atacul putea fi determinat mai devreme, la precedentele exercitii ratate, iar anularea unei deplasari a trupelor la pregatire nu era un capat de tara, odata ce oricum Curtea Constitutionala urmeaza sa se pronunte si sa decida asupra abordarilor Presedintelui.
Cert e ca vom avea un verdict care va discuta despre respectarea atributiilor de catre Presedinte si Guvern, separarea si linia de demarcatie a atributiilor si limitele actiunii executive a Presedintelui în aceasta materie, ca si Comandant Suprem al Armatei. Rezultatul va închide si alte teme de disputa, chiar daca, pe fond, va împinge mai departe aceasta clarificare de natura constitutionala, odata cu revotarea de catre Parlament a legilor respinse de Presedinte (cam toate din ultima vreme) si cu pozitionarea Presedintelui fata de promulgarea dupa revotare, o postura obligatorie si care neîndeplinita poate atrage alte consecinte constitutionale. E valabil si la viitoarea numire a unui ministru al Apararii dupa doua nominalizari succesive, pe acte clare: o eventuala a doua respingere aduce tema tot la Curtea Constitutionala, pentru a solutiona conflictul constitutional între puterile statului si stabilirea întinderii atributiilor Presedintelui si a Guvernului în materie, respectiv cum se procedeaza daca Presedintele nu vrea sa-si îndeplineasca atributiile. Si nu vorbim aici despre suspendare.
La Curtea Constitutionala se afla sediul materiei si locul unde se transeaza îndiguirea lui Igor Dodon în limitele constitutionale ale mandatului sau, în contextul Constitutiei Republicii Moldova pe care a jurat. Si acolo trebuie ajuns, institutional, cu deplina respectare a principiilor statului de drept si cu un comportament european, pentru a transa aceste teme de neexecutare, cu buna credinta, de catre Presedinte, a atributiilor sale constitutionale. Însa principiile statului de drept se aplica, în oglinda, si Guvernului, si cred ca a fost o greseala ajungerea la Curte pe baza unei asemenea scheme de actiune care poate expune Executivul la riscuri inacceptabile în fata judecatorilor constitutionalisti. Suntem în plin proces de bataie de joc a Presedintelui Republicii Moldova în functie fata de Armata, al carui comandant suprem este, constitutional.
Si, nu în ultimul rând, cred ca si actele administrative legate de neutilizarea numelui limbii de stat ca limba româna, stabilit prin hotarârea Curtii Constitutionale (si Declaratia de Independenta al Statului pe care-l conduce) trebuie rezolvate si inversate în aceiasi termeni, prin intrarea în legalitate a Administratiei prezidentiale. Poate fi atacat fiecare asemenea act administrativ, care nu tine cont de hotarârea Curtii, la Curtea Constitutionale, care sa decida tipul de actiune si sanctiunile pentru acest comportament si astfel trebuie revenit la numele de limba româna în toate actele oficiale ale Presedintiei si pe site-ul Administratiei Prezidentiale si pe toate actele, demersurile, actiunile oficiale ale institutiei Presedintelui Republicii Moldova. În rest, la el acasa, Igor Dodon poate sa-i spuna cum vrea, ca orice alt cetatean al Republicii Moldova, care recunoaste sau nu statul si institutiile sale. În public, respectul fata de lege si institutiile statului e obligatoriu pentru Presedinte.
Igor Dodon nu are alta solutie si-i poate fi impusa legal inclusiv respectarea cu buna credinta a legii si reglementarilor subsecvente, daca cineva serios chiar se apuca de introducerea legii si pentru presedintele Republicii Moldova. Despre represaliile lui Dodon la adresa militarilor prin controale (oare pe ce baza???) la unitati militare si sanctiuni nu e mult de vorbit. Suntem în plin proces de bataie de joc a Presedintelui Republicii Moldova în functie fata de Armata, al carui comandant suprem este, constitutional. Însa acest comportament îl califica (de fapt în descalifica) si antreneaza responsabilitatea juridica - la Curtea Constitutionala - si politica - în fata cetatenilor Republicii Moldova. A tuturor cetatenilor, nu numai a alegatorilor sai din noiembrie anul trecut.