Daca mai adaugam la asta apetenta spre utilizarea razboiului ca solutie a conflictelor si divergentelor internationale, avem imaginea complexitatii si a cocktailului exploziv al Europei de astazi. Pe deasupra, un cer de foc al conflictelor mai vechi sau mai noi a rabufnit de jur împrejurul Europei, atât în Est cât si la Sud, amenintând direct tihna batrânei Europe.
Tot mai mult, senzatia de cetate asediata se resimte la cetateanul mediu european, daca nu ar fi si numerosi cai troieni interni care aduc toate categoriile de amenintari si violenta directa în curtea cetatii europene însasi. Iar cercul tradeaza probleme mai vechi sau mai noi, dar cu certitudine conflicte viitoare cu efecte destructive la marginea si, prin ecou, în mijlocul Europei unite.
Mai întâi, în Siria, ecourile utilizarii armelor chimice, arme de distrugere în masa, se aud tot mai des. Daca Barack Obama, sub spectrul premiului Nobel primit la începutul mandatului sau, dar si al promisiunilor electorale de a aduce soldatii americani acasa din teatrele de razboi lung de la distanta strategica, s-a abtinut sa lanseze loviturile în Siria lui Assad când acesta a utilizat, în 2013, gaz sarin, un asemenea atac a determinat un avertisment dur cu rachete Tomahawk în aprilie anul trecut.
Suma de atacuri cu arme chimice ce au urmat, cu încalcarea angajamentelor la care si Siria e parte din 2013, a fost sanctionata de statele preocupate de utilizarea acestui tip de arme. Iar revenirea la subiect arata o noua implicare a SUA în conflict, la un alt nivel, dar si excluderea Rusiei ca parte a solutiei, prin responsabilitatea sa în acest subiect, prin blocarea monitorizarii atacurilor cu arme chimice în statul din Levant. Ucraina îsi dezvolta tot mai lenes conflictul generat de agresiunea militara rusa din Est.
Aici trimisii speciali rus si american, consilierul presedintelui Putin, Vladislav Surkov, si Kurt Volker, au gasit tema comuna si calendar intercalat de gesturi care sa reprezinte retragerea trupelor de toate categoriile din regiune si introducerea, pas cu pas, a misiunii ONU în Donbas, care sa preia si controlul frontierei cu Ucraina. Greu de crezut ca Rusia va ceda regiunea, însa semnalul arata ca, în prag de alegeri prezidentiale, Putin încearca o initiativa care sa-l mentina ca imagine de partea unei perspective de solutie, chiar daca rabufnirea conflictului e lesne de imaginat dupa 18 martie 2018.
Miza e interesanta, fiind singurul punct de convergenta ruso-american fata de multe ciocniri în prag de explozie pe alte teatre de operatiuni. Pe alte meleaguri, europene de aceasta data, Catalunia se confrunta cu momentul alegerii noului sau presedinte, cu un Carles Puidgemont fugit în exil la Bruxelles. Spania a preluat, cu mâna de fier, controlul real pe teren si a închis spectrul separatismului neconstitutional, însa tentativa de a conduce prin telecomanda din capitala Europei regiunea separatist a Spaniei subzista.
Iar precedentul închiderii definitive a crizei separatiste catalane e o lectie învatata extrem de utila altor regiuni de exceptionalism separatist economic din Europa. Mai ales pâna la retragerea Marii Britanii din UE, care va veni cu costuri incomensurabile, menite sa descurajeze fara rest orice alt rebel plecat pe o asemenea panta.