Alianta UCD-UCS a doamnei Merkel este cotata la 38%, Social democratii lui Martin Schulz la doar 24%, liberalii din FDP 8%, ca si verzii, în timp ce extremele stânga si dreapta, Die Linke si Alternativa pentru Germania sunt cotate la 9%. Cum Social-democratii nu au nici o formula de alianta majoritara chiar si cu Die Linke, unica lor sansa de a se mentine la guvernare e tot Marea Coalitie cu CDU, dar dintr-o pozitie mai slaba ca reprezentare, în timp ce actualul Cancelar îsi poate permite, ba chiar e obligat sa încerce o coalitie Jamaica, adica alaturi de liberali si ecologisti.
Sansele unei asemenea variante stabile sunt relevante în masura în care asperitatile sunt reglate mult mai bine fata de acum 4 ani: CDU-CSU mentine obiectivul închiderii centralelor atomo-electrice, dar si proiectul combaterii încalzirii globale, cu criterii dure de mediu, iar cum surplusul bugetar e important si nu sunt presiunile stângii alaturi, o reducere de impozite e posibila fara a crea tangaje nationale, în satisfacerea programului liberal. Iar o schimbare e buna si prin relansarea mai energica a elementelor de competitie si crestere economica, în conditiile în care daca nici liberalii, nici ecologistii nu depasesc 10%, relevanta lor în coalitie ramâne sub nivelul pretentiilor care ar afecta liniile fundamentale din guvernarea CDU-CSU. Miza mare a Europei ramâne, pentru moment, pe umerii presedintelui francez si pe cei ai tandemul franco-german reconstituit dupa alegeri.
De partea cealalta, alianta cu SPD e una de continuitate, cu un Cancelar Merkel mai puternic decât acum 4 ani si cu un nivel de pretentii mai redus al proaspatului învins Martin Schulz. Iar la nivel european, avansul ar fi mai degraba spre euro-integrare si deschidere generala spre euro-optimism si euro-conformism cerut de la celelalte state. Dar si mai multa solidaritate europeana si euro-coeziune. Marea problema a primei variante este înclinatia dreptei germane spre rigoare si programul de austeritate, greu digerabil de catre state precum Franta si Italia, prea mari pentru a cadea, dar care nu vor respecta, deopotriva, nici criteriul Maastricht tot timpul, la 3% deficit bugetar, nici nevoia de ghilotina la semestrul european, adica controlul deficitului structural, pentru ca e greu de crezut ca Emmanuel Macron va reusi mai mult decât un efort sustinut pentru eliminarea discrepantelor dintre social si drepturile sindicale, rolul lor în societatea franceza precum si legile muncii favorizante si eficienta, rigoarea si productivitatea economiei franceze.
Miza mare a Europei ramâne, pentru moment, pe umerii presedintelui francez si pe cei ai tandemului franco-german reconstituit dupa alegeri prin modul în care va putea fi sustinut presedintele francez în întreprinderea sa cu adevarat relevanta. Practic, fara sa o spuna explicit si pe de-a-ntregul, Emmanuel Macron distruge al doilea mit european: dupa multiculturalism – declarat un esec acum vreo 5 ani de catre premierul Marii Britanii James Cameron, la acea vreme, presedintele Frantei, Francois Sarkozy si cancelarul german Angela Merkel – azi statul bunastarii, welfare state, este pe punctul de a fi declarat utopie, dupa ce modelul economiei sociale de piata (aflat în toate actele UE) dar si a sistemului asigurarilor sociale care „nu lasa pe nimeni în urma” se dovedesc tinte prea mari, imposibile pentru actuala stare a economiei europene, model alterat si prin efectele secundare produse: nemunca si alegerea tot mai multora de a sta degeaba pe asigurari pe 6 euro în loc sa munceasca pe 10 euro, respectiv imposibilitatea economiei de a asigura si sustine toate prestatiile sociale promise de stânga, eventual pe seama companiilor private.
O varianta de dreapta înclina mai mult spre mentinerea rigorii, ca sa nu spun a austeritatii. Alegerile din Germania au si aceasta miza, situata între capacitatea mai mare de coerenta cu Franta lui Macron si tolerarea iesirii cronice din deficite a Frantei (si altor state) versus rigoarea si austeritatea mentinerii în cadrul coeziunii si coerentei care mentine Europa unita si conserva Euro ca moneda stabila, rezilienta si durabila.
O varianta de dreapta înclina mai mult spre mentinerea rigorii, ca sa nu spun a austeritatii, si îndreapta întreaga Europa spre liberalism-conservatorism, în timp ce varianta contrara, o continuitate cu SPD, împinge spre mai multa Europa, o acceptabilitate mai mare a tuturor statelor fata de leadershipul german, o coerenta mai mare de programe, dar cu o formula de coeziune mai redusa la nivelul respectarii stricte si riguroase a prevederilor existente si a celor necesare pentru evitarea tangajelor si a caderilor în criza.
Sursa: adevarul.ro