Una din ideile de baza ale acestui blog e de a observa lucrurile simple, cele care ne înconjoara, sa le traim cu si prin cei care ne înconjoara. Nici cînd scriu nu scap de parantezele deschise si uitate deschise. La facultatea unde predau si unde studentii ma numesc Profesor în ciuda insistentelor mele de a-mi pronunta doar prenumele, tinerii jurnalisti ma învata sa scriu ceea ce observ, iar eu îi învat sa observe ceea ce scriu. Asta a fost paranteza – dupa cum vedeti, mai voluminoasa decît era cazul.
Dupa 20 ani … am primit un mesaj de la una din prietenele copilariei, cu care am crescut. Fara acordul ei reproduc mai jos un mesaj curat, plin de omenesc:
Nu stiu daca ma mai tii minte … sunt Moni, din Baia Mare (România) din blocul cu bunica ta, unde am crescut cu totii. Dorinta mea era sa ne strîngem pe data de 30 mai în Baia Mare la nunta mea - noi, adica tu, Mara, Tünde, Atti (toti suntem împrastiati prin multe tari). 20 de ani au trecut atît de repede ca nici nu îmi dau seama. Eu, de multe ori, m-am gîndit la voi si la anii de joaca.
Dupa 20 ani … mi-am cumparat o bicicleta. În copilarie, puteam alege între bicicleta Pegas si a ma uita dupa cei care aveau Pegas; nu aveam voie sa depasesc ”fata blocului”, nu aveam voie sa cad sau sa ma julesc, n-aveam voie sa merg cu viteza, n-aveam voie sa o dau împrumut nimanui. Dupa 20 de ani … pe bicicleta fiind, am realizat ca nimeni nu-mi interzice nimic si astfel m-a strapuns un mare dor de bunica mea cu toate grijile ei exagerate. Mi-a mai lipsit ceva – azi cred ca e imposibil sa alegi ceva care sa te multumeasca dupa atît de multe criterii utilizate pentru a cumpara o bicicleta. Azi mi-a lipsit simplitatea si placerea de a cumpara sau primi o bicicleta care sa ia în calcul acel unic criteriu din copilarie, acela de bicicleta pur si simplu.
De la primii pasi pe bicicleta (au fost aproape ca primii pasi data fiind perioada de la ultima plimbare cu bicicleta) am realizat diferentele fata de nesfîrsitele drumuri cu masina: pe bicicleta te poti opri fara sa fi claxonat, fara sa ocupi locul nimanui; poti simti aerul, poti vedea verdele copacilor fara nici un filtru si, poate cel mai important, vezi oamenii. Le poti citi pasii, starea de spirit, poti vedea ce manînca stînd pe banca, poti sa îi auzi, poti sa le simti parfumul.
Pe o bicicleta eleganta, lumea te crede european cînd o lasi în fata magazinului; esti apreciat pentru curajul de a o lasa nepazita si esti perceput ca venind dintr-o lume civilizata, în care pista pentru biciclisti opreste chiar în fata magazinului, unde ai parcari pentru biciclete, unde despre gropi se învata doar la facultatea de constructii. Îi ofer salutul meu celui din magazin, iar el amesteca parca la nesfîrsit un zîmbet cu o miscare alarmanta a ochilor între bicicleta ramasa nepazita dupa vitrina magazinului si persoana ce-i statea în fata. Acest du-te – vino din ochii lui depasea cu mult viteza celui mai rapid biciclist ce participa la Marea Bucla.
M-am întors în parc, scapasem ceva … m-am uitat la cei pe lînga care treceam … zîmbeau!
Dupa 20 de ani, am vazut oameni zîmbind. Probabil au zîmbit în tot acesti ani.
SURSA: Blogul lui Doru Petruti