“Normalizare a situatiei” sau “agresiune militara”?
Intentiile militare ale Rusiei vizavi de Ucraina au fost evidentiate cu ceva timp in urma. Pe 26 februarie au fost mobilizate oficial fortele militare ruse la frontiera cu Ucraina. Pe 28 februarie, interventia militara in Crimeea a inceput. Cu toatea acestea, partea rusa a respins informatiile care semnalau prezenta trupelor rusesti pe teritoriul ucrainean. Pe 1 martie, presedintele rus Vladimir Putin a solicitate de la Consiliul Adunarii Federale a Federatiei Ruse introducerea fortelor ruse in Ucraina.
Asadar, pentru a anticipa nemultumirea comunitatii internationale, Rusia impinge fortele sale militare in directia Crimeei deja pe 27-28 februarie. Iar post-factum, pentru a conferi o oarecare legitimitate (unilaterala si bazata strict pe legislatia rusa), fortelor militare deja dislocate in Crimeea, Putin invoca art. 102, p (Г) [1] al Constitutiei Rusiei cu scopul solicitarii dreptului de a introduce armata rusa in Ucraina “cu scopul normalizarii situatiei din Crimeea”.
Interventia militara a Rusiei a fost acompaniata de o serie de actiuni care s-au desfasurat in paralel:
- decizia de a pasaportiza fortele speciale “Berkut” – prin care a conferit o imunitate acestora si o protectie din partea Rusiei. Or, orice atingere la securitatea cetatenilor rusi poate fi suficienta pentru a justifica interventia militara ruseasca [2].
- initiativa legislativa in Duma de Stat a Rusiei privind crearea posibilitatii prin care regiuni din cadrul unui altui stat sa adere la Rusia, fapt ce va exclude cerinta semnarii unui acord international. Or Moscova va decide unilateral asupra aderarii unor regiuni din alte tari, indiferent de prevederile dreptului international.
- Izolarea comunicationala a Crimeii (cu scopul blocarii legaturii telefonice intre Crimeea si restul tarii).
- activizarea elementelor radicale pro-rusesti din Crimeea, inclusiv a kazacilor rusi si creare unor unitati de autoaparare ostile fata de noua guvernare de la Kiev.
In fond, Rusia a ignorat propunerile Kievului de a initia negocieri pe marginea situatiei din Crimeea. Totodata, aceasta s-a opus ideii implicarii misiunilor de observatori internationali. Dar aici responsabilitatea tine si de capacitatea organizatiilor internationale de a lua decizii rapid si eficient, mai ales in situatii de criza cunoscute din timp. Or, criza politica din Ucraina s-a acutizat nu o saptamana in urma ci incepand cu 16 ianuarie 2014 sau cel putin 1,5 luna inainte de decizia lui Putin de a “normaliza” Crimeea.
Riscurile pentru statele din Parteneriatul Estic
Urmatoarele aspecte trebuie sa ingrijoreze statele aflate in vecinatatea Rusiei, in special cele conduse de guverne pro-europene si pro-occidentale, in general:
- O politica externa a oricarui stat din Parteneriatul Estic, incorsetata in procesul de integrare europeana, fie in acorduri de apropiere cu SUA, care este considerata de catre Moscova drept ostila intereselor rusesti;
- Tendinta de a se distanta de Rusia, prin sporirea independentei economice, energetice, dar si umanitara, vazuta ca o amenintare pentru pastrarea influentei rusesti in Europa de Est;
- Tentativele de a inlocui prezenta ruseasca cu cea occidentala (excluderea Uniunii Vamale si in viitor a Uniunii Euroasiatice), fapt neacceptat de partea rusa, decat cu conditia asigurarii unei pozitii privilegiate pentru interesele Rusiei (de aici ideea crearii unei zone de liber schimb intre UE si Uniunea Vamala de la Lisabona pana la Vladivostok, propusa de Moscova dupa ce Ucraina a refuzat semnarea Acordului de Asociere).
In concluzie, lectia razboiului din Georgia (2008) a fost uitata de comunitatea europeana, dar si de cea internationala. Or, atunci acordul de incetare a focului a fost negociat de presedintele de atunci, Nicolas Sarkozy, si nicidecum nu de Uniunea Europeana. Lipsa unei memorii institutionale si a unei continuitati institutionalizate in cadrul UE in domeniul politicii externe diminueaza capacitatile de actiune si reactie a Bruxelles-ului. Fara o politica externa comuna si unitara, bazata pe atributii directe delegate de statele membre catre UE, nu va fi posibila depasirea acestui handicap. Astfel, UE trebuie sa recunoasca aceasta incapacitate in fata partenerilor din Parteneriatul Estic. Deoarece, dorinta de apropiere a Ucrainei, Moldovei si Georgiei, de a se apropia de UE este si de a-si asigura securitatea si integritatea sa teritoriala cu sprijinul UE. Acest scop nu este unul plasmuit de statele din Parteneriatul Estic, ci este in primul rand o responsabilite declarata si asumata de catre UE fata de vecinatatea sa.