09:37, 6 Ianuarie 2018
, PRO TV

Analiza: De ce Coreea de Nord a reusit sa devina o mare putere nucleara, in timp ce Libia si Irakul au esuat


Coreea de Nord era considerata, pana de curand, prea saraca, prea stricta si prea vulnerabila pentru a dezvolta un program nuclar de succes.


 

Cu toate acestea, Phenianul a reuşit să clădească o infrastructură nucleară avansată şi, mai mult de atât, la finalul lunii noiembrie a testat o rachetă balistică intercontinentală. 


Dar cum a reuşit regimul nord-coreean să reuşească, acolo unde ţări precum Libia şi Irak au eşuat? Răspunsul la această întrebare îl caută jurnaliştii de la Washington Post, care au analizat principalii factori care au condus la succesul Coreei de Nord.


1. Kim Jong-un a făcut din arsenalul nuclear prioritatea numărul 1


Liderii din regimurile autoritare dau impresia că sunt foarte hotărâţi în ceea ce priveşte arsenalul nuclear, dar nu toţi fac din acest program o prioritate. După ce Kim Jong-un a venit la putere, în 2011, programul nuclear principalul său obiectiv. Astfel, a redirecţionat resurse semnificative acestui proiect, punând accent pe ştiinţă şi dezvoltare, scrie sursa citată.

 

Pe de altă parte, Irakul lui Saddam Hussein şi Libia lui Moammar Gaddafi au fost inconsistente. De exemplu, Hussein a invadat Kuweitul în 1990, când programul nuclear irakian se apropia de un progres semnificativ. Dacă nu ar fi recurs la măsura războiului în acel moment crucial şi dacă, în schimb, şi-ar fi concentrat atenţia şi opoziţia către Statele Unite, este foarte probabil ca până spre finalul anilor ’90 să fi avut infrastructura balistică dorită.

 

Şi abordarea lui Gaddafi a fost una similară, care a reflectat disensiuni în interiorul regimului libian cu privire la cât de importantă este dezvoltarea arsenalului nuclear. Pe tot parcursul anilor ’90, Libia a încercat să dezvolte armament nuclear dar, în acelaşi timp, şi-a îndreptat atenţia spre Statele Unite, cărora le-a oferit promisiunea de a renunţa la acest program, în schimbul îmbunătăţirii relaţiilor bilaterale. În cele din urmă, a abandonat programul, ca parte dintr-un acord semnat în 2003 cu Marea Britanie şi Statele Unite. Decizia a dus, ulterior, la răsturnarea regimului libian, în anul 2011.

 

Hotărârea lui Kim Jong-un de a reuşi a reprezentat un punct de turnură faţă de politica dusă de tatăl său, Kim Jong-il, care a decis să renunţe la programul nuclear în anii `90, ca parte dintr-un acord cu SUA şi Coreea de Nord.

 

2. Kim Jong-un s-a înconjurat de oameni de ştiinţă

 

Strategia de management este foarte importantă şi, de multe ori, înţeleasă greşit, scrie Washington Post. Astfel, se întâmplă ca autocraţii să aibă o abordare diferită faţă de instituţiile de cercetare şi dezvoltare. De exemplu, Kim Jong-il a guvernat mai ales prin intermediul instituţiilor, dar nu a tratat oamenii de ştiinţă ca pe nişte elite. Pe de altă parte, succesorul său a optat pentru o abordare mai personală, înconjurându-se de cercetători, cărora le-a acordat privilegii extinse, între care porţii mai bune de mâncare şi apartamente noi.

 

Şi Saddam Hussein a acordat privilegii cercetătorilor din domeniul nuclear, care au primit resurse economice nelimitate, în ciuda situaţiei economice precare a Irakului.

 

Pe de altă parte, Gaddafi nu i-a protejat în niciun fel: oamenii de ştiinţă erau prost plătiţi şi obligaţi să facă stagiul militar, la fel ca toţi ceilalţi cetăţeni. Regimul Gaddafi nu a vrut si investească în educaţia superioară în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, pentru că l-a văzut ca pe o unealtă cheie a opoziţiei. Din acest motiv, au fost foarte puţini candidaţi apţi pentru programul său. Mai mult de atât, eşecul s-a datorat şi dezinteresului manifestat de regim, care nu a părut să nu observe că oamenii de ştiinţă nu se prezentau cu săptămânile, la muncă. Astfel, nu este de mirare că programul a fost un eşec, mai scrie Washington Post.

 

3. Încrederea în propriile abilităţi

 

Coreea de Nord şi-a îmbunătăţit abilitatea de a produce arme nucleare şi rachete angajând oameni de ştiinţă străini, cumpărând tehnologii importante de la alte state, măsuri care i-au adus beneficii semnificative. A început să recurgă la această strategie atunci când a rămas fără sprijin, în anii ’60. Astfel oamenii de ştiinţă au dobândit o experienţă valoroasă, care le-a adus abordări mult mai ambiţioase privind infrastructura balistică. Astfel, Coreea de Nord şi-a acordat timpul necesar dezvoltării de material şi echipament balistic, astfel încât să obţină realizări remarcabile în 2017.

 

Gaddafi, în schimb, a recurs la o abordare complet opusă: a cumpărat tehnologiile din alte ţări, în loc să le dezvolte pe propriul teritoriu. Mai mult, s-au şi simţit înşelaţi când au descoperit că au primit echipamente vechi.

 

La rândul său, când Hussein le-a ordonat cercetătorilor săi să dezvolte un program nuclear, în 1981, le-a cerut să adopte tehnologii pe care le pot perfecţionat, dar să evite să caute ajutor extern, pentru a nu pune în alertă comunitatea internaţională. Astfel, ei au recurs la tehnologii vechi şi infeficiente care, în timp, i-a ajutat să progreseze. Cu toate acestea, eforturile lor au fost anulate atunci când Irakul a invadat Kuweitul.\

 

În statele slăbite, liderii regimurilor autoritare caută diferite strategii pentru a dezvolta arsenal nuclear, însă de multe ori trebuie să decidă cum vor face faţă provocărilor. Cele trei cazuri ne ajută să înţelegem de ce Coreea de Nord a reuşit, acolo unde Libia şi Irakul au eşuat.

Alte ştiri despre: