12:12, 20 August 2018
, PRO TV

Vladimir Tismaneanu: Virtutea intolerantei in schemele utopice


Trebuie spus fara vreo urma de echivoc ca marxismul a asezat in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiara fervoare proprietatea privata si promitand napastuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitatii in acela al libertatii”, scrie Vladimir Tismaneanu pe blogul sau.


 

Acelaşi marxism a codificat resentimentul drept parte a matricei emoţionale a unei mişcări menite să distrugă prin violenţă globală vechea ordine. Să nu uităm textul incendiar al lui Karl Marx însuşi despre problema evreiască, în care tânărul filosof hegelian de stânga nu poate vedea emanciparea evreimii decât prin depăşirea (adică anihilarea) evreităţii (Judentum), pe care, reflex şi prejudecată proprii socialismului epocii, o reduce la condiţia practicii murdar-mercantile („schmutzig-jüdische”). În Londra deopotrivă opulentă şi sordidă a anilor 1860-1870 va fi trăit Marx momente de furie de nedomolit, va fi găsit el argumentele raţionalizării explozive a resentimentului social în ameţitoarele dantelării conceptuale şi în verdictul neiertător din Das Kapital: „Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sosit. Expropriatorii sunt expropriaţi!”

 

Oricine va fi citit Demonii lui Dostoievski îşi aminteşte cu siguranţă de şigaliovism, acea schemă utopică prin care se urmărea construcţia unei societăţi a termitelor umane. Tot astfel, este greu să uiţi pornirile de ură anti-liberală ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinţa acestuia de a instaura anarhia universală, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormită în pacea impardonabilă a unei execrabile, intolerabile cumsecădenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esenţială, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El trăieşte, acest nihilist, sub semnul unei insatisfacţii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

 

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, utopistul machiavelic, a fost de fapt omul resentimentului. În a sa Istorie a revoluţiei ruse, regretatul Richard Pipes spunea că intelighenţia a făcut din resentiment fundamentul unei doctrine a negării totale a ordinii stabilite. El nu polemizează, ci aneantizează. Când scrie despre „renegatul Kautsky”, în 1918, Vladimir Ilici îl compară cu un „căţel orb care latră când într-o direcţie, când într-alta” şi cu o molie care roade haine vechi (vezi Christopher Read, Lenin, Routledge, 2005, pp. 252-253). Lenin se îmbată, de fapt, cu propriile certitudini, nu admite nici cea mai politicoasă formă de critică. Converteşte intoleranţa în virtute, ridică exclusivismul la rang de principiu. Chiar prietenia este subsumată intereselor politice, dovadă ruptura cu menşevicul Iuli Martov. Din acest motiv, este de negândit o etică a bolşevismului. Amoralismul se află în chiar inima sa, scopul (mereu nebulos) sanctifică mijloacele.

 

Aşa apar nihiliştii din romanele lui Turgheniev, aşa sunt „vestitorii” din Aşteptând ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din România. Nimic din ce-ar fi făcut ţarismul, cu excepţia unei sinucideri, scria Richard Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentară a acestei clase întemeiată nu pe proprietate, ci pe atitudini, emoţii, sentimente, viziuni, angoase şi aversiuni. La fel s-ar putea spune că nimic din ce-ar fi făcut democraţia liberal-constituţională românească din anii ’30 nu i-ar fi putut îmblânzi pe legionari şi pe comunişti, fraţi inamici juraţi să arunce în aer edificiul pluralismului.

Alte ştiri despre: