11:38, 9 Octombrie 2017
, PRO TV

Vladimir Tismaneanu: Revolutiile din 1989: O ruptura diacronica


Indiferent cum analizam natura revolutiilor din 1989, ele au reprezentat un adevarat eveniment universal-istoric in sens hegelian: au impus o ruptura diacronica intre lumea de dinainte si de dupa 1989, scrie Vladimir Tismaneanu pentru Europa Libera.


 

Pe parcursul acelui an, ceea ce părea drept un sistem imuabil şi aparent inexpugnabil s-a prăbuşit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a întâmplat din cauza unei presiuni externe (ea având însă un rol important), precum în cazul Germaniei naziste, ci din pricina acumulării unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau în faza lor metastatică, iar maladia care le-a măcinat a fost în primul rând incapacitatea lor de auto-regenerare.

 

După ce timp de decenii a jonglat cu varii „reţete” de reformă intrasistemică (ex. „ambivalenţa instituţională” folosită de Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov în cartea sa Seven Years that Changed the World: Perestroika in Perspective, Oxford: Oxford University Press, 2007, pp. 157-189), comunismul nu a mai găsit resursele pentru o reinventare ideologic-instituţională, devenind evident faptul că soluţia putea fi găsită doar din exterior şi împotriva ordinii social-politice existente.

 

Dispariţia (implozia) Uniunii Sovietice în decembrie 1991, sub privirile perplexe ale întregii lumi, a fost direct şi profund legată de disoluţia anterioară, provocată de revoluţiile din 1989, a „periferiei imperiale” care a fost Europa de Est. Am fost indiscutabil martorii încheierii ciclului istoric început odată cu Primul Război Mondial, cu preluarea puterii în Rusia de către bolşevici şi fundamental caracterizat de un lung război ideologic european (mai bine zis, un război civil global).

 

Importanţa revoluţiilor din 1989 nu poate fi nicicând supraestimată: au fost triumful demnităţii civice şi moralităţii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic şi supravegherii dictatoriale (vezi şi reflecţiile lui Havel despre situaţia politică de după 1989). Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie socială, ele au fost, cel puţin în prima fază, liberale şi non-utopice.

 

Spre deosebire de revoluţiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenaristă asupra societăţii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamată „avangardă” să-şi asume rolul „conducător” asupra mişcărilor de masă. Nici un partid politic nu s-a aflat în spatele acestui val revoluţionar spontan.

 

Iniţial s-a pus accentul pe necesitatea creării unor forme politice noi, care să fie diferite de structurile partinice tradiţionale, configurate ideologic. Faptul că în perioada imediat următoare revoluţiile au fost marcate de rivalităţi etnice, de respingătoare scandaluri politice, corupţie endemică, de apariţia partidelor şi mişcărilor anti-democratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare şi colectiviste, nu diminuează în niciun fel generozitatea mesajului iniţial şi impactul lor colosal la acea vreme. Doresc să amintesc că depăşirea socialismului de stat a fost mult mai dificilă, şubredă şi pe termen lung problematică exact în acele cazuri în care revoluţiile ori nu au avut loc (Iugoslavia), ori au fost deturnate (România).

 

Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate mai ales în contextul în care ne confruntăm cu discursuri care, bazându-se numai pe moştenirea ambiguă a revoluţiilor, pun sub semnul întrebării succesul lor. Această „retorică reacţionară”, excelent analizată de Albert Hirschman, foloseşte argumentul futilităţii, al pericolului iminent şi al unei pretinse subversivităţi cronice pentru a delegitima schimbarea în sine sau pentru a o prezenta drept imposibilă sau indezirabilă (vezi Albert Hirschman, The Rhetoric of Reaction: Perversity, Futility, Jeopardy, Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 1991).

 

Sursa: www.europalibera.org

Alte ştiri despre: