10:46, 13 Noiembrie 2017
, PRO TV

Vladimir Tismaneanu: Politica antipoliticii in Europa Centrala si de Est


Experientele redesteptarii politice in Europa Centrala si de Est au dat nastere unui statut special al intelectualilor. S-au simtit, in sfarsit, importanti si de neinlocuit. Pentru cei mai putin activi politic dintre membrii societatii, ei au reprezentat modele si voci ale adevarului, scrie Vladimir Tismaneanu pe blogul sau.


 

Acest lucru explică rolurile proeminente pe care le-au căpătat Andrei Saharov, Václav Havel, Andrei Pleşu, Bronisław Geremek, János Kis şi alţii care, în condiţii mai puţin vitrege, nu ar fi devenit educatori ai cetăţii, ai polisului. În varii ţări, aceştia s-au aflat oricum în poziţii similare în lupta împotriva unor sisteme asemănătoare. Şi pentru a rămâne loiali misiunii lor critice, au trebuit să adopte o atitudine opozitivă.


Discursul lor a permis emanciparea într-atât încât a demascat minciuna dominantă şi i-a invitat pe oameni să trăiască în adevăr. Viziunea lor asupra politicii a fost fundamental anti-politică, adică anti-machiavelică.

 

Ei au respins logica acceptării tacite şi au propus în loc o logică a onoarei, revoltei şi eliberării. În vreme ce sistemul încerca să penetreze toate aspectele vieţii cu ale sale tentacule ideologice, intelectualii critici au oferit o viziune alternativă, sceptică faţă de orice alt adevăr absolut în afară de cel al libertăţii. S-au implicat astfel într-un joc periculos; au plătit cu ani de închisoare sau exil; şi totuşi, în cele din urmă, eforturile lor au fost răsplătite prin sprijin popular.


De aceea, este de înţeles faptul că în timpul fazei incipiente a postcomunismului, masele au aplaudat intelectualii şi i-au numit sau votat pe mulţi dintre ei în poziţii de conducere. Scepticismul intelectualului faţă de politică a fost umbrit de un sentiment al datoriei faţă de îndeplinirea serviciului public.

 

În Ungaria, János Kis a devenit preşedinte al Alianţei Democraţilor Liberi, Miklós Haraszti a servit ca membru al parlamentului, aşa cum a făcut-o şi Andrei Saharov în fosta Uniune Sovietică. Alegerea lui Václav Havel ca preşedinte al ţării sale şi numirile lui Andrei Pleşu şi Bronisław Geremek ca miniştri de Externe au părut lucruri naturale.


Acum, cu toate acestea, politica din Europa Centrală şi de Est a intrat într-o etapă diferită, născând noi provocări pentru intelectuali. Vechea diviziune dintre „ei” şi „noi” a fost înlocuită de tensiuni mai specifice.

 

Liberalismul este atacat de la extrema dreaptă şi extrema stângă, lăsând intelectualii într-o crescândă izolare. Aceiaşi disidenţi care mai ieri erau ridicaţi în slăvi sunt azi văzuţi ca „stângişti subliminali”. Să ne gândim la atacurile din Polonia împotriva lui Adam Michnik, care a îndrăznit să-şi rostească rezervele cu privire la campania pro-lustraţie a fraţilor Kaczyński şi a suporterilor acestora.


Cel mai tulburător lucru dintre toate este faptul că dintre cei ce au denunţat cel mai vocal intelectualii sunt oameni care nu au făcut nimic pentru a sfida continuumul de dominare în vremurile dictaturii comuniste.

 

Aş putea elabora enorm pe baza atacurilor la adresa Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România: au venit atât de la stânga, cât şi de la dreapta, de la comunişti impenitenţi şi de la neo-fascişti, de la fundamentalişti religioşi şi de la foste unelte ale Securităţii. Iar şi iar, am auzit refrenul: Cine sunt aceşti intelectuali care ne dau nouă lecţii? Un refren care se face ecoul atâtor atitudini similare din vremea când Émile Zola scria J’accuse...!

Alte ştiri despre: