10:30, 12 Octombrie 2017
, PRO TV

Vladimir Tismaneanu: Mai are totalitarismul un viitor?


Dedic acest text memoriei lui Robert Wistrich (1945-2015). Ştim de la Milan Kundera că „fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire”, scrie Vladimir Tismaneanu pentru Europalibera.org


 

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înţelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societăţii, ci şi a naturii umane.

 

În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democraţi liberali, social-democraţi, conservatori, creştin-democraţi) au fost preocupaţi de apariţia mişcărilor de masă carismatice şi de consecinţele potenţial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înţeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruşi (menşevici, dar şi existenţialişti creştini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, şi adeptul său, tânărul Raymond Aron) şi germani (Waldemar Gurian, care apoi şi-a construit o carieră academică în SUA, şi Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană şi apoi în exilul intelectual german, ca reacţie intelectuală la ascensiunea nazismului, recomand cartea lui Udi Greenberg, The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian şi Hans Morgenthau.

 

Acest curent de gândire, combinat cu contribuţiile unor intelectuali italieni aparţinând stângii anti-comuniste şi antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de „totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înţelegerea aparentei lipse de sens a nazismului şi stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepţional exeget al bolşevismului, şi având o mare preţuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivaşcu şi recenzia semnată de politologul Marius Stan în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtăşit fascinaţia pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mişcărilor utopic-revoluţionare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluţionar rămâne esenţială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

 

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generaţie de istorici, politologi şi sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reuşea să explice dinamica internă a acestor societăţi înregimentate şi posibilităţile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluţii endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât şi în Vest, printre ele acela al „post-totalitarismului” (Ágnes Heller şi Ferenc Fehér). Disidenţii est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik şi George Konrád, au formulat strategii de rezistenţă centrate pe conceptul şi practica societăţii civile, ca forţă socială corozivă capabilă să submineze dominaţia aparent imutabilă a Partidului şi să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de „anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluţionar, dar şi al alienării birocratice din societăţile pluraliste.

 

Câteva reflecţii despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universităţii Berkeley, A. James Gregor este un important şi recunoscut cercetător al marxismului, bolşevismului, fascismului italian şi naţional-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiţie şi care sunt superb documentate, au influenţat generaţii de istorici şi politologi. Găsim în volumul la care m-am referit o sinteză a contribuţiilor sale anterioare şi un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual şi moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naţionalismul salvaţionist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reuşit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Aşa cum sesiza şi H. S. Harris în The Social Philosophy of Giovanni Gentile, cetăţeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur şi simplu să „audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) şi astfel „era deschisă calea către o identificare totală a cetăţeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susţină un regim represiv, anti-umanist şi visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce ţin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile şi Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci şi Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinaţiei faţă de dogme totaliste, totalizante şi totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluţionare moderne, declanşate odată cu Revoluţia Franceză, au transformat însuşi spaţiul politicului, au îngăduit prezenţa maselor mobilizate prin propagandă la acţiuni menite - spre a-l cita pe Karl Marx - „să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinţei, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecinţe cataclismice (vezi Cataclysms, de Dan Diner, şi cartea mea, Diavolul în istorie).

 

Sursa: europalibera.org

Alte ştiri despre: