10:27, 12 Octombrie 2017
, PRO TV

Vladimir Tismaneanu: Extazul cruzimii de clasa


La cinci decenii de la moartea sa in 1967, in Bolivia, acolo unde incerca sa puna bazele unui „foco guerrillero”, Ernesto Che Guevara (1928-1967) ramane o legenda a stangii. In plus, ironie suprema, a devenit o marca de succes pe piata globala de marfuri si simboluri, scrie Vladimir Tismaneanu pentru Europalibera.org


 

Nesfârşite procesiuni în Cuba, văduva şi copiii săi înconjuraţi de mulţimi adulatoare, o imagine ubicuă menită să menţină obsesiv în memorie chipul martirizat al celui mai loial camarad al lui Fidel: toate aceste elemente se conjugă în mitul guevarist al „revoluţionarului virtuos”, contrapartea contemporană a celebrării nobilului sălbatic. Sunt lucruri despre care a scris cândva gânditorul venezuelian Carlos Rangel. Multe din aceste teme au fost reluate în ultimii ani în contribuţiile lui Enrique Krauze, Jorge Castañeda (politolog remarcabil şi fost ministru de externe al Mexicului) şi ale lui Álvaro Vargas Llosa.

 

Formula politică a lui Guevara a fost pe cât de fanatică, pe atât de înşelătoare. Mai mult decât orice, l-a interesat luarea puterii. Nu era un birocrat oarecare, ci un profet al violenţei, un desperado al apocalipsului marxist. După victoria lui Castro, Che a fost unul dintre principalii partizani ai constituirii poliţiei secrete a noului regim. Deviza sa era: „datoria fiecărui revoluţionar este să facă revoluţia”. În acest caz, era vorba de „demascarea” aşa-zişilor contra-revoluţionari şi de pedepsirea lor fără niciun fel de milă. Subordonatul lui Guevara din epocă, Ramiro Valdés, a fost primul şef al Cekăi cubaneze. Un alt organizator, de asemenea prieten al lui Guevara, a fost Angel Ciutah, veteran al Războiului Civil din Spania şi apropiat de Ramón Mercader, asasinul lui Troţki. După invazia eşuată din aprilie 1961, regimul castrist (ori mai precis spus castro-guevarist) a declanşat o vânătoare a presupuşilor inamici ai unei revoluţii tot mai opresive. Într-o conversaţie cu ambasadorul sovietic, Guevara vorbea cu mândrie despre lugubrele represalii, afirmând că nu li se va permite acestor contrarevoluţionari (el îi numea viermi) să ridice capul din nou. Dezumanizarea adversarului face parte din logica, adică ilogica, de tip comunist şi fascist.

 

Stalinizarea revoluţiei cubane l-a asfixiat pe Guevara. Obişnuit cu mitinguri fără sfârşit, cu stilul romantic-noctambul al primei perioade de după venirea la putere, îi venea greu să se adapteze poziţiei de ministru al industriei. Era un rebel mereu în căutarea unei cauze exaltante, un aventurier cu propensiuni ideologice. Nu era vorba de vreo rezervă în raport cu brutalitatea noului regim, din ce în ce mai ostil oricărei expresii de autonomie. Pentru internaţionalistul argentinian, problema era mai degrabă una de ajustare la mediocritatea noii existenţe. Guevara a fost posedat de demonul revoluţiei, de dorinţa irezistibilă de a exporta modelul cuban la nivelul întregului continent ori chiar pe scară planetară. Ca gânditor marxist, Guevara s-a ilustrat prin teoria nucleului de guerilă, a acelui microcosmos menit să permită geneza „Omului Nou”. Multe din ideile lui Guevara au fost sistematizate de prietenul său Régis Debray în cartea Revoluţie în revoluţie. În jurul său, şi mai ales în jurul morţii sale, s-a brodat un fel cristologie seculară.

 

Spre deosebire de alţi conducători comunişti, ca şi de atâţia revoluţionari de salon, Guevara şi-a luat în serios convingerile, plătind în final cu preţul vieţii pentru ele. Din acest punct de vedere, există o similitudine între destinul său şi cel al Rosei Luxemburg. I-a detestat pe comuniştii pro-sovietici, care la rândul lor, nu au mişcat un deget să-l susţină în suicidara expediţie boliviană. A fost în final trădat de ţăranii din munţii unde îşi făcuse baza, deci tocmai de cei pe care îşi propunea să-i elibereze, fără să-i pese dacă aceştia doreau acest gen de „dezrobire”. A fost pseudo-izbăvitorul abandonat şi trădat de cei pe care credea că venise să-i izbăvească.

 

Tezele guevariste despre revoluţia mondială erau impregnate de un voluntarism extrem şi de romantism politic iresponsabil. În scrisoarea trimisă reuniunii Organizaţiei Tricontinentale, Guevara proclama necesitatea de „a crea două, trei, multe Vietnamuri”. Întâlnirile din 1964 cu Tito şi cu Mao l-au dezamăgit, ambii lideri părându-i insuficient de pasionaţi de pregătirea marelui incendiu revoluţionar planetar. „Nu-l uitaţi pe acest mic condottiere al veacului al XX-lea”, le scria Guevara părinţilor săi în martie 1965, în momentul când pornea ultima şi marea sa aventură în căutarea Fetei Morgana a unei revoluţii imposibile.

 

A fost un mare neadaptat, unul dintre acei misfits pe care, dacă am fi hegelieni, am spune că Istoria Universală îi foloseşte atunci când îşi urmează secreta serpentină teleologică. Unul dintre poemele sale favorite era Către Hristos de León Felipe. Dar în faimosul „Mesaj către Organizaţia Tricontinentală” (în 1967, deci în anul morţii sale), Che nu exalta iubirea, ci ura „ca factor al luptei, care îl împinge pe om dincolo de limitele naturale ale condiţiei umane şi îl converteşte într-o maşină de ucis eficientă, selectivă şi rece”. Acesta era drumul către Omul Nou: extazul crimei glaciale, al cruzimii de clasă, justificată ideologic. Scria cândva Aragon: „Ochii albaştri ai Revoluţiei strălucesc cu o cruzime necesară”.

 

Moartea lui Guevara în octombrie 1967 a marcat înfrângerea unei întregi paradigme revoluţionare bazată pe focarul insurecţional drept imaginar catalizator al unei revoluţii izbăvitoare. Pentru Che, trei erau condiţiile succesului unui asemenea foco: mobilitatea constantă, vigilenţa constantă, neîncrederea constantă. Idealizarea ţărănimii sărace drept subiect al unei revolte cataclismice, suspiciunea în raport cu ceea ce, pe urmele lui Lenin, Guevara dispreţuia drept „cretinism parlamentar”, oroarea în raport cu „filistinismul burghez”, internaţionalismul mistic, plăsmuirea unui umanism apocrif în care scopul final, presupus imaculat, justifica utilizarea celor mai crude mijloace (care puteau să-i displacă personal, dar pe care nu le-a reprobat niciodată, spre deosebire de Rosa Luxemburg), fetişizarea violenţei ca instrument al unei purificări universale, iată care sunt liniile esenţiale ale marxismului lui Guevara.

 

A fost cruciatul a ceea ce Octavio Paz a definit drept ateologia totalitaria. De ani de zile, fiica sa, Aleida, cutreiera lumea ţinând prelegeri despre Che. La o asemenea manifestaţie în Italia, după ce a semnat tricouri cu poza lui Guevara, a aflat că tinerii participanţi erau de fapt fascişti. „Ei nu ştiu nimic despre el”, a spus fiica lui Che. Ori poate că ştiau...

 

Sursa: Europalibera.org

Alte ştiri despre: