10:06, 16 Noiembrie 2017
, PRO TV

Vladimir Tismaneanu: Cautarea antipolitica a vietii in adevar


Dupa ce initial au fost apreciati pentru pozitiile lor critice, intelectualii democratici sunt din nou denigrati. Pot veni cu trei exemple: Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Horia-Roman Patapievici. Acesti trei intelectuali au aparat in scrierile lor exact valorile hartuite ale umanismului european si au scris critic despre incercarile de deificare (reificare) a identitatii ca valoare absoluta, scrie Vladimir Tismaneanu pe blogul sau.


 

Ei au apărat drepturile individului ca fundament non-negociabil al unei lumi în care speranţa încă mai are sens. Pleşu a expus în mod continuu coruperea limbajului politic prin aceşti demagogi lipsiţi de jenă care se pretind virtuoşi tribuni. El a articulat o etică a demnităţii în opoziţie cu narcisismul bombastic, cinismul agresiv şi obnubilarea sistematică a memoriei (vezi şi Andrei Pleşu, Obscenitatea publică, Bucureşti: Humanitas, 2005).

 

Liiceanu a publicat mai multe cărţi şi manifeste publice în care critica foarte ferm poluarea exasperantă a spaţiului public prin aceşti lachei ai vechiului regim (vezi şi Gabriel Liiceanu, Despre ură, Bucureşti: Humanitas, 2007). Deloc surprinzător, aceşti mârşavi impenitenţi s-au regrupat şi l-au acuzat pe cel mai avizat traducător şi interpret al lui Heidegger în română de plagiat. Când Patapievici şi-a publicat iluminanta carte despre ceea ce el numeşte „omul recent” (făptura care şi-a pierdut simţul moral şi transcendenţa spirituală), a fost violent atacat de către custozi auto-proclamaţi ai unei ciudate versiuni postcomuniste a corectitudinii politice (vezi H.-R. Patapievici, Omul recent, Bucureşti: Humanitas, 2004).

 

Aşa cum nota adesea şi Václav Havel, ultimul punct de referinţă în climatul politic postcomunist al cinismului generalizat, urii şi intoleranţei este încă de găsit în căutarea antipolitică a unei vieţi în adevăr. Din nou, intelectualii se găsesc într-o poziţie ambivalentă (vezi Václav Havel, Summer Meditations, New York: Vintage Books, 1993). Ei au fost cei care au condus lupta împotriva comunismului mitocratic. Ei au împrăştiat nimbul util doar sieşi al sistemului şi au pornit o căutare morală a adevărului care i-a convins pe mulţi să-şi rişte vieţile şi să iasă în stradă. Tot ei au contribuit în mod decisiv la spulberarea auto-suficienţei elitelor.

 

Poate fi spus că intelectualii au fost groparii marxismului instituţionalizat. Respingerea lor anti-autoritară a paradigmelor utopice au generat un stil politic bazat pe încredere şi dialog, care a ajutat ca multe dintre revoluţii să evite violenţa şi vărsarea de sânge. În zilele noastre, din nou, meritele lor sunt puse sub semnul întrebării de către indivizi care nu au un trecut disident, ale căror singure însuşiri sunt acelea de a şti cum să profite de oportunităţi tip bandwagon.

 

Faptul că intelighenţia critică a îmbrăţişat un etos individualist a influenţat într-o mare măsură orientarea democratică a transformărilor revoluţionare. Intelectualii critici au presupus că prin detectarea capcanelor istoricismului marxist, cu al său potenţial totalitar, vor putea să anuleze, să distrugă factorii ispititori din toate ideologiile. Acest lucru, cum s-a văzut, a fost o iluzie.

 

În lumea postcomunistă, mulţi oameni sunt atraşi de crezuri rudimentare şi adesea autoritare. Vedem apărând doctrine care sunt legate de rasism, naţionalism turbat şi corporatism social. Mai contează, aşadar, intelectualii în lumea politică postcomunistă? Sau are dreptate Leszek Kołakowski atunci când observă că dezamăgirea intelighenţiei faţă de teleologiile redemptiv-apocaliptice a dus la împuţinarea poziţiilor profetice? Nu vom putea răspunde decât dacă rămânem dedicaţi valorilor întrupate atât de generos de aceşti intelectuali critici...

Alte ştiri despre: