11:44, 9 Octombrie 2017
, PRO TV

Alexandru Tanase: "Conventia Europeana: de la un pact colectiv impotriva totalitarismului la legea europeana a drepturilor"


Data de 24 iulie 1997, cand Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Conventia Europeana a Drepturilor Omului, a constituit punctul de pornire pentru tanarul stat Republica Moldova in crearea propriului sistem de protectie a drepturilor omului, scrie Alexandru Tanase pe blogul sau.


 

După decenii de regim autoritar, caracterizat prin dominaţia statului în toate domeniile, în cadrul căruia omul nu a reprezentat niciodată o valoare în sine, Republica Moldova şi-a asumat obligaţia legală de a garanta tuturor persoanelor care se află sub jurisdicţia sa o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale, care anterior, pe parcursul celor patru decenii de dictatură comunistă, au fost încălcate cu brutalitate.
La o distanţă de două decenii, putem spune cu certitudine că puţini din cei care au votat pentru ratificarea Convenţiei Europene erau conştienţi până la capăt de impactul acestui tratat internaţional asupra evoluţiei ulterioare a ţării noastre. Îmi amintesc bine că, la acea vreme, Convenţia Europeană era percepută mai mult ca o manifestare europeană a aspiraţiilor cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar fără o utilitate practică.

 

Cel mai spectaculos element al acestui mecanism l-a constitui dreptul persoanelor aflate sub jurisdicţia Republicii Moldova de a depune plângeri individuale la o Curte care funcţionează permanent –  Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nu mai puţin spectaculoasă pentru acea vreme era şi obligaţia statului de a executa hotărârile CEDO şi de a modifica legislaţia naţională ori de câte ori Curtea va constata că aceasta vine în contradicţie cu prevederile Convenţiei.

 

În continuare, am să mă refer la impactul pe care l-a avut Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu doar asupra justiţiei moldoveneşti, dar şi asupra democraţiei în ansamblu. Lăsând la o parte abordările pur academice, mă voi referi la o serie de hotărâri ale CEDO cu care am avut tangenţă personal în cei 20 de ani de activitate profesională.

 

Spuneam cu alte ocazii că istoria modernă a Republicii Moldova poate fi învăţată din cele 196 de hotărâri ale CEDO în cauzele moldoveneşti.
Prima şi una dintre cele mai importante hotărâri pronunţate de Curtea Europeană în privinţa Republicii Moldova este în cauza Ilaşcu şi alţii v. Moldova. Această hotărâre a avut un impact major nu doar asupra jurisprudenţei ulterioare a Curţii Europene, dar şi asupra respectării drepturilor omului în teritoriile ocupate de Federaţia Rusă din estul Republicii Moldova.

 

Pentru mine a fost o onoare să fiu avocat în acest caz, care ilustrează cât se poate de bine drama prin care a trecut ţara mea, imediat după proclamarea independenţei naţionale faţă de URSS. În ziua când Republica Moldova era admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite  trupele militare ale Federaţiei Ruse au declanşat un veritabil război împotriva ţării noastre, în rezultatul căreia şi astăzi o bună parte a teritoriului nostru naţional se află sub ocupaţie militară rusească.

 

Hotărârea Ilaşcu şi alţii v. Moldova, pe lângă drama umană enormă a domnilor Ilie Ilaşcu, Alxandru Leşco, Tudor Pertov-Popa şi Andrei Ivanţoc, are o inestimabilă valoare din perspectiva consecinţelor în domeniul dreptului internaţional, pe care le produce. Faptele constatate în această hotărâre scot din zona speculaţiilor istoria modernă a Republicii Moldova. Curtea a constatat clar şi fără echivoc calitatea de stat agresor a Federaţiei Ruse în raport cu Republica Moldova. Curtea a stabilit explicit că Guvernul Moldovei este singurul guvern legitim, conform dreptului internaţional, care are dreptul să-şi exercite autoritatea asupra teritoriilor ocupate de Federaţia Rusă.

 

Curtea a stabilit că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată total şi plenar în ceea ce priveşte faptele ilegale comise de aşa-numita administraţie transnistreană, datorită susţinerii politice şi militare oferite de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Curtea a stabilit cu putere de res judicata  (Para. 382) că autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrantă a Republicii Moldova. Curtea a mai reţinut în acelaşi paragraf: „chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde sprijin militar, politic şi economic regimului transnistrean, permiţându-i astfel acestuia să supravieţuiască şi să se consolideze pentru a obţine o anumită autonomie faţă de Moldova. Curtea a stabilit că toate faptele comise de soldaţii ruşi cu privire la reclamanţi, în contextul colaborării autorităţilor Federaţiei Ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru faptele acestui regim.”

 

Hotărârea Ilaşcu şi alţii v. Moldova, având putere de res judicata, a constituit un important punct de reper pentru Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 14 din 2 mai 2017 care, luate împreună, reprezintă în sine doua instrumente inestimabile pentru a determina Federaţia Rusă să-şi retragă trupele de ocupaţie de pe teritoriul Republicii Moldova. Ineficienţa mecanismelor de monitorizare a executării hotărârilor CEDO permite Federaţiei Ruse ignorarea acestei hotărâri, generând noi violări masive ale drepturilor omului în teritoriile ocupate, pe care Curtea Europeană le-a constatat din abundenţă în jurisprudenţa sa:  omorul de către militarii ruşi a tânărului de doar 18 ani – Vadim Pisari, politica de genocid prin închiderea şcolilor cu studierea în limba română, exproprierea terenurilor agricole din teritoriile ocupate, reţineri, arestări şi condamnări ilegale ale persoanelor care locuiesc în aceste teritorii etc.

 

O altă speţă cu impact major asupra respectării drepturilor omului din Moldova ţine de respectarea libertăţilor religioase. Este vorba de cauza Mitropolia Basarabiei v. Moldova (2001). Acest caz viza mult mai mult decât violarea prevederilor articolelor 9 şi 13 ale Convenţiei sau a principiilor constituţionale referitoare la caracterului laic al statului Republica Moldova. Cauza Mitropolia Basarabiei versus Moldova a ilustrat, pe de o parte, intoleranţa religioasă a grupului majoritar religios faţă de grupurile minoritare, iar pe de altă parte, incapacitatea autorităţilor moldoveneşti de a accepta valorile toleranţei religioase şi respectul pentru drepturile fundamentale ale omului. Vreau să atrag atenţia că, în rezultatul măsurilor generale dispuse de CEDO în cauza Mitropoliei Basarabiei, în Republica Moldova a fost modernizată legislaţia cultelor. Faptul că Republica Moldova are  una dintre cele mai liberale legislaţii în domeniul cultelor religioase este consecinţa directă a cauzei Mitropolia Basarabiei. 

 

Hotărârile prin care CEDO a constatat violarea libertăţii de expresie au scos în evidenţă toată patologia administrării justiţiei moldoveneşti. În doar câţiva ani, Guvernul Republicii Moldova a fost condamnat la CEDO pe bandă rulantă în zeci de dosare: 7 cauze Flux v. Moldova, 4 condamnări în cauza Hyde Park v. Moldova, condamnarea în cauza Timpul Info Magazin si Alina Anghel v. Moldova, Manole şi alţii versus Republica Moldova (cauza cenzurii de la TeleRadio Moldova). etc.

 

Vreau să mă opresc în mod special la un caz în care iarăşi am avut onoarea să fiu avocat la CEDO: Timpul Info Magazin şi Alina Anghel v. Moldova. Ziarul Timpul Info Magazin a publicat o  investigaţie jurnalistică despre cheltuirea banilor publici. Ziarista care a realizat această investigaţie, Alina Anghel, a fost lovită cu ranga în cap de persoane necunoscute, iar justiţia moldovenească, în aceeaşi zi, i-a impus acestei publicaţii o măsură asiguratorie de 1 milion de Euro. În consecinţă, această publicaţie periodică a fost nevoită să se închidă. De ce mi-am amintit anume acum de acest caz? Deoarece la 21 septembrie 2017 preşedintele RM a semnat decretul prin care magistrata care a adoptat aceste decizii ilegale a fost promovată la Curtea de Apel. Menţionez că nu este singura condamnare la CEDO de care se face vinovată această magistrată. De acum încolo domnia sa va verifica deciziile instanţelor de fond. Cam astea sunt valorile morale şi adevărata faţă a justiţiei moldoveneşti.

 

În 2005 Republica Moldova, fiind guvernată de partidul comunist, a încercat să transforme această ţară într-o imensă secţie de poliţie. Orice persoană publică care nu era de acord cu politica partidului comunist  era supusă represaliilor. Instrumentul preferat şi cel mai frecvent al puterii comuniste era fabricarea dosarelor penale. Zeci şi sute de oponenţi ai partidului comunist erau aruncaţi la închisoare sub diferite pretexte inventate. Am avut onoarea să fiu avocat la CEDO în cauzele Şarban v. Moldova, Modârcă v. Moldova, Istrati v. Moldova, Țurcan v. Moldova, Muşuc v. Moldova, Pasat v. Moldova şi multe alte dosare, care vizau încălcarea de către autorităţile comuniste a dreptului la libertate şi la siguranţă. În toate aceste cazuri, Curtea Europeana a constatat violarea articolului 5 al Convenţiei.  Este cazul să menţionez că, în rezultatul multiplelor condamnări la CEDO, guvernarea comunistă de la acea vreme a fost forţată să renunţe la practica arestărilor abuzive, iar în anul 2007 a fost operată o reformă substanţială a normelor de procedură penală, care au impus atât procurorii, cât şi judecătorii să fie mult mai prudenţi în aplicarea măsurilor preventive.

 

Astăzi, din păcate, asistăm din nou la o deraiere la acest capitol, controlul judiciar asupra măsurilor preventive devenind o formalitate. Solicitările procurorilor de aplicare a măsurilor preventive sunt acceptate de judecătorii de instrucţie în proporţie de 98%, iar cererile habeasc corpus ale avocaţilor sunt respinse exact în aceeaşi proporţie. Este un subiect foarte larg dezbătut în societate, dar care deocamdată nu şi-a găsit rezolvarea.

 

La 8 ianuarie 2016 Adunarea Parlamentara a CoE a publicat un studiu referitor la Impactul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului asupra statelor părţi[1], selectând câteva exemple mai relevante referitor la fiecare ţară în parte. În cazul Republicii Moldova au fost prezentate trei speţe:

 

1. Cauza-pilot Olaru şi alţii v. Moldova (Cererea Nr. 476/07 et al., Hotărârea din 28 Iulie 2009). Cunosc bine cauza Olaru, deoarece şi în acest caz am avut onoarea să fiu avocat. În acest caz Curtea a scos în evidenţă problemele sistemice referitoare la executarea deciziilor judecătoreşti naţionale. Impactul acestei cauze-pilot a fost adoptarea de către Parlamentul RM a Legii nr. 87, care a intrat in vigoare la 1 iulie 2011, privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. În 2012, Curtea a confirmat în cauza Balan v. Moldova eficienţa acestui remediu.

 

2. Cauza Tănase v. Moldova (Cererea Nr. 7/08, Hotărârea Marii Camere din 27 Aprilie 2010). În acest caz, Curtea Europeană a pus capăt practicii abuzive discriminatorii de a împiedica persoanele ce deţin multipla cetăţenie să fie alese în parlament. Curtea a decis că această practică este contrară Articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Consecinţele acestei hotărâri au fost multidimensionale: Parlamentul a modificat mai multe legi de unde a exclus o parte din interdicţiile discriminatorii pe motiv de dublă cetăţenie. Alte interdicţii de acest gen au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională. Având în vedere concluziile Curţii Europene în cauza Tănase v. Moldova, Curtea Constituţională a adoptat Hotărârea nr. 31 din 11 decembrie 2014 privind revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale din 26 mai 2009, prin care a declarat neconstituţionale prevederile Legii nr.273-XVI din 7 decembrie 2007, care interziceau ocuparea funcţiilor publice de către cetăţenii Republicii Moldova care deţin şi o altă cetăţenie.

 

3. Genderdoc-M v. Moldova (Application No. 9106/06, judgment of 12 June 2012). În această speţă Curtea a constatat violarea faţă de reclamanţi a libertăţii întrunirilor (Art. 11 din Convenţie). Una dintre consecinţele acestei hotărâri a fost adoptarea în 2012 a legislaţiei anti-discriminare. Chiar dacă mecanismele legii anti-discriminare nu sunt tocmai perfecte, această instituţie încearcă să-şi facă datoria. La 25 septembrie curent Consiliul pentru Prevenirea şi Eliminarea Discriminării şi Asigurării Egalităţii a emis o decizie prin care constată că, prin unele declaraţii făcute, preşedintele Dodon a instigat la discriminare pe criteriul orientării sexuale.

 

Consider necesar să punctez un detaliu important legat de dezvoltarea mecanismelor interne de protecţie a drepturilor omului. În Republica Moldova au existat încercări  repetate de  institui un recurs suplimentar jurisdicţional la Curtea Constituţională. Nimeni nu pune la îndoiala principiul subsidiarităţii mecanismelor Convenţiei. Este adevărat că Curtea Constituţională din Moldova este una dintre puţinele instituţii din Republica Moldova care funcţionează la parametri europeni. Acest fapt este confirmat şi de raportul de evaluare a CCM, efectuat de UE în 2016. Dar, oricât de performantă şi competentă ar fi CCM, este imposibil ca această instanţă să substituie deficienţele din întregul sistem judiciar din Moldova, fără a lua în calcul riscul că CCM ar putea deveni victima propriului succes.

 

Scopul unui recurs individual jurisdicţional la CCM este de a repara unele erori comise de instanţele de drept comun, dar nu de a compensa lipsa de capacitate ale acestora. Am insistat asupra acestui detaliu în anul 2005 şi 2008 când guvernarea comunistă a încercat să instituie un asemenea mecanism cu scopul anunţat de a „diminua numărul mare de plângeri la CEDO”, dar păstrând practica încălcărilor sistematice a drepturilor omului. Graţie sprijinului deputaţilor din PD si AMN din acea legislatură, societatea civilă a reuşit să blocheze această iniţiativă.
În Europa calitatea justiţiei diferă de la stat la stat, sau cum se mai obişnuieşte să spunem astăzi –  avem o Europă  ce funcţionează în „două viteze”. Avem guverne preocupate sincer de perfecţionarea mecanismelor de control intern a mecanismelor de protecţie a drepturilor omului (cum este cazul Germaniei).

 

În acelaşi timp, avem guverne axate în principal pe  „diminuarea numărul mare de plângeri la CEDO pe cale administrativă”, fără a renunţa la practica încălcărilor sistematice  şi constante a drepturilor omului (cum este cazul justiţiei din fostele provincii sovietice, cu excepţia statelor Baltice). Prin urmare, tratamentul acestor două situaţii urmează a fi diferit. Recursul individual la Curtea Constituţională este un remediu excelent pentru perfecţionarea mecanismelor interne de protecţie a drepturilor omului, în cazul sistemelor judiciare ce merg pe „viteza I-a”, dar va fi o frână pentru statele cu sisteme judiciare nereformate care merg pe „viteza a II-a”.

 

Poziţia oficială Republicii Moldova pe care am prezentat-o în calitate de Ministru al Justiţiei la Conferinţa Miniştrilor de Justiţie de la Interlaken, in anul 2010, când a fost dat starul reformei Curţii Europene, a fost următoarea: Remediul pentru numărul mare de plângeri la CEDO nu rezidă în instituirea unor noi recursuri suplimentare, ci în reformarea profundă a justiţiei şi asumarea sinceră de către guverne a valorilor democratice. Am accentuat acest detaliu în discuţia cu Preşedintele CEDO la acea vreme dlui Jean Paul Costa: Numărul de plângeri la CEDO trebuie să scadă proporţional cu numărul încălcărilor drepturilor omului, dar nu pe cale administrativă, sau prin diferite şiretlicuri procedurale.

 

Foarte curând Europa va marca 70 de ani de la adoptarea Convenţiei Europene (1950-2020). Convenţia este corolarul democraţiei europene, care cuprinde evoluţia civilizaţiei europene de la Magana Carta Libertatum şi Bill of Rights la Revoluţia franceză, Procesul de la Nuremberg şi căderea zidului Berlinului. Dacă în anii ‘50 Convenţia Europeană era percepută mai mult ca un pact colectiv împotriva comunismului şi totalitarismului, după căderea comunismului a ajuns să evolueze într-o veritabilă lege a drepturilor (Bill of Rights) pentru întregul continent european, iar Curtea Europeană a ajuns a fi curtea quasi-constituţională a Europei în domeniul drepturilor omului.

 

Astăzi, Curtea Europeană rămâne a fi inima celui mai eficient sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului existent vreodată. Apariţia autorităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului, probabil este cel mai remarcabil fenomen în istoria dreptului, care a exercitat o influenţă determinantă în edificarea unor sisteme democratice de guvernare în statele postcomuniste şi post-coloniale de pe continentul european. Elementul cheie al acestui sistem îl constituie hotărârile Curţii Europene şi obligaţia necondiţionată a statelor părţi la Convenţie de a executa aceste hotărâri.

 

Comisia de la Veneţia, în Recomandarea sa nr. 832/2015 referitoare la amendamentele la Legea curţii constituţionale a Federaţiei Ruse, a atenţionat asupra faptului că executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului este o obligaţie juridică univocă, imperativă, a cărei respect este vital pentru păstrarea şi promovarea comunităţii principiilor şi valorilor continentului european[2]. Cu toate acestea, recomandarea dată este ignorată de cei vizaţi, prin instituirea unor mecanisme ce permit neexecutarea hotărârilor Curţii Europene. Este un exemplu prost pe care îl pot urma şi alte state.

 

Henri Rolin, cel de-ai treilea preşedinte al Curţii Europene, se întreba în 1965 în Howard Law Journal: „Has the European Court of Human Rights a future?” – întrebare actuală şi astăzi. Răspunsul la aceasta întrebare depinde de noi toţi. Depinde de reacţia lumii civilizate la tentativele de „denunţare a religiei drepturilor omului”.  Democraţiile nu degradează spre nazism sau spre comunism peste noapte. Pierre-Henri Teitgen spunea despre degradarea democraţiei următoarele: „Libertăţile sunt suprimate una după alta, domeniu după domeniu.

 

Opinia şi conştiinţa publică sunt asfixiate. Mai apoi, când toate lucrurile sunt „în ordine”, Fuerer-ul se instalează şi continuă evoluţia până la cuptorul din crematoriu. Este necesar de a interveni înainte ca să fie prea târziu”.  Urmând logica marelui jurist francez, guvernele statelor democratice europene au, în egală măsură, obligaţia politică şi morală de a sprijini funcţionalitatea sistemului Convenţiei Europene, dar şi de a sancţiona fără nici o ezitare încercările de subminare a autorităţii Curţii Europene.

 

În încheiere, vreau să aduc un omagiu părinţilor fondatori ai UE, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet, Paul-Henri Spaak, foştilor preşedinţi şi judecători ai Curţii Europene, unor asemenea personalităţi vizionare ca: René Cassin, Henri Rolin, Sir Nicolas Bratza, Prof. Michael O’Boyle, datorită cărora avem astăzi o Curte Europeană care a marcat nu doar istoria continentului european, dar a revoluţionat întreaga istorie a dreptului internaţional, fiind probabil cel mai remarcabil fenomen în istoria dreptului în general.

Alte ştiri despre: